Prezidenţiabilii au început cursa devreme şi inutil.
Traian Băsescu se lasă aşteptat ca o vedetă rock experimentată, chiar dacă în ultimii ani a obosit vizibil şi aduce cu starurile blazate pe care le cheamă Vanghelie să distreze pensionarii de Revelion. Războiul preşedintelui cu mogulii l-a adus în lumina reflectoarelor (în cel mai bun unghi de filmare posibil) pe Mircea Geoană. Social-democratul, crescut în puful cartierelor Securităţii, are de partea sa televiziunile de ştiri, la care însă electoratul cocoşat de istorie spre stânga se uită rar. Preşedintele Senatului României e un paradox, un fel de struţ care s-ar vrea cămilă şi o cămilă care nu-şi poate accepta cocoaşa: un diplomat decent şi un parlamentar care a preferat, din prudenţă, să fie emanat de Colegiul de Dăbuleni.
Când s-a jucat ultima oară de-a democraţia, astă-toamnă, România a produs nişte alegeri caricaturale, terminate cu un pupat glorios, pe gură, între „adversarii” din campanie. Colegii care au avut onoarea să meargă la Dăbuleni s-au întors încărcaţi cu aceste vorbe înţelepte, slobozite pentru eternitate de primarul Nicolae Drăgoi (PSD-ist pe filiera PSM): „Ce-nseamnă democraţia? Înseamnă majoritate, domnule! Puterea! Păi, dacă noi avem puterea, nu trebuie să facem ce trebuie? Noi, noi, ai noştri…”. Mircea Geoană e fătul acestei mentalităţi în care se poartă roşul, se aplaudă furtunos şi „se face ce trebuie”.
Crin Antonescu pozează şi el în ce nu este: un Obama cu ochii albaştri. Vedeta PNL ar trebui să seducă, natural, un segment de populaţie educată, cu venituri peste medie, care s-a săturat de gafele locatarului de la Cotroceni, dar vrea şi altceva, coerent, în loc. Pedalând agresiv pe singura idee din discursul său („Fără Băsescu!”), acest orator de weekend şi „poliglot” în pragul corijenţei îşi minează constant propriul bazin electoral.
Radu de România insistă să arate că trăim într-o ţară anapoda. Un prinţ dintr-o Casă Regală care a pierdut la loteria nedreaptă a istoriei vrea să fie preşedinte în republica noastră bizară. Presa se agaţă de Duda, numele original al fostului actor de provincie, de parcă acesta i-ar da dimensiunea exactă şi ar putea fi un argument normal. Dar ţara e anapoda, iar Alteţa Sa a arătat deja că îşi împopoţonează CV-ul ca odraslele de bani gata. Ceea ce pentru Elena Băsescu e ridicol, dar previzibil, pentru Radu de România e grav şi contează. Electoratul care mai crede în decenţa Casei Regale e cel mai sensibil la derapaje.
Şi atunci, cine îl bate pe Băsescu? Preşedintele parcă se chinuieşte de un mandat întreg să se învingă singur şi nu reuşeşte. Are accese dese de mitocănie şi, în afară de câteva intenţii onorabile de a urni reforme, greu găseşti un „proiect Băsescu” dus la capăt. A fost ministru al transporturilor în ţara autostrăzilor imposibile, primar într-o Capitală care arată dezgustător, e capul unei familii cu avere sub semne de întrebare. Deşi un animal politic violent prin excelenţă, pe Băsescu îl salvează eternul rol de victimă în faţa turmei turbate de câini de pază ai oligarhilor. Dacă va candida, probabil va învinge, fiindcă victoria lui pare o fatalitate. Se ştie: românii nu luptă des cu soarta, mai ales că nici n-au cu ce.
Recomandările noastre
