Întâlnirea cu actrița Anda Caropol este, înainte de toate, spectacolul modestiei.Şi impresionantul mesaj al nerostirilor, din ochii săi pătrunzători. De o jumătate de secol pe scena aceluiaşi teatru, „Nottara”. În curând va împlini 80 de ani. Împlinirea destinului nu are vârstă

A-ţi descoperi pasiunea şi-a o urma până la capăt este laitmotivul său. „Teatrul a fost şi a rămas viaţa mea. N-aş fi putut să fac altceva. Încă din coplărie am visat la teatru”. Poate că şi atmosfera din casa părintească a contribuit la acest parcurs. Tatăl era, dincolo de meseria sa de avocat, un împătimit al muzicii şi, adesea, organiza „audiţii muzicale”, cu prietenii. În rest, cu fiica sa era „o bătălie” pe aparatul de radio. Anda îşi dorea, la rândul ei, să asculte piese ale teatrului radiofonic. În 1956 a dat examen la Institutul de Teatru. Admisă din prima încercare. „Pe vremea mea nu era nevoie de exerciţii de canto, de dans. Spuneai o poezie, un monolog”. Face parte din clasa profesorului Pop Marţian, cu asistenţi care au marcat istoria şcolii româneşti de profil, Ion Cojar, Mihai Berechet, Horia Popescu, Cornel Todea.

„Frumoasa Elena”, respinsă din ordin politic

A trecut şi prin momente hilare. Cum se întâmplă cu spectacolul „Troienele”, difuzat de Televiziunea Naţională. Pe vremea comunismului şi a „savantei”. Ei bine, Anda o interpretează pe Frumoasa Elena. Numai că o indicaţie „de sus” schimbă numele personajului în „Soţia lui Menelau”. Deci celelalte persoanje se adresează eroinei doar în acest sens, Soţia lui Menelau, nu cu Frumoasa Elena. „George Constantin era în rolul lui Menelau. Pentru că Frumoasa Elena nu era prea dusă la biserică, în piesă, s-a cerut să nu i se mai spună Elena, ci Soţia lui Menelau. Pe tot parcursul spectacolului nu s-a pronunţat niciodată Frumoasa Elena, ci numai Soţia lui Menelau”.

„Repetiţia vieţii mele”

Şi iată că Teatrul §Nottara” îi recunoaşte valoarea printr-un spectacol ale cărui lumini au fost aprinse la începutul acestui an. „Repetiţia vieţii mele”, text scris de tânărul autor Claudiu Sfirschi-Lăudat, în regia lui Alexandru Jitea, întrupează sufletul, gândurile şi frământările actriţei Anda Caropol, pe parcursul unei jumătăţi de secol. „Este absolut incredibil să te trezeşti în faţa unui text în care vezi că reprezintă viaţa ta”, vocea îi e șoptită, de emoție.

 În acelaşi timp, o exprimare artistică ieșită din comun, căci acum oamenii din spatele scenei, maşinişti, recuziteri, cabinieri, devin ei înşişi actori. Că doar și cu ei se construiește lumea pe care noi, spectatorii, o admirăm. „Acest spectacol e cântecul meu de lebădă. Peste el nu voi mai putea trece”.

A învățat să fotografieze de la soțul ei, Ion Marinescu

Anda Caropol are și o altă latură, mai puțin știută. Fotografia. Pe care a deprins-o de la cel care i-a fost soţ. Un alt mare actor, Ion Marinescu. Mergeau prin Bucureşti sau prin ţară, în special în căutarea peisajelor. Și a litoralului. Mai ales el. „Am iubit întotdeauna marea”. În apropiere de Costineşti, în satul Schitu, își petreceau vacanțele în cort.

Întorși acasă, developau filmele în propriul laborator. Aşadar, o treabă com plexă. „Au rămas foarte multe fotografii”, dar și filme care n-au fost încă expuse procedurilor specifice, ca să își dezvăluie secretele.