Evenimentul Zilei > EVZ Special > Analiză EXPLOZIVĂ! TEROAREA SACRĂ – de la istoria SECTELOR UCIGAȘE la DAESH, via STALIN și TERORISMUL de stat
Analiză EXPLOZIVĂ! TEROAREA SACRĂ – de la istoria SECTELOR UCIGAȘE la DAESH, via STALIN și TERORISMUL de stat

Analiză EXPLOZIVĂ! TEROAREA SACRĂ – de la istoria SECTELOR UCIGAȘE la DAESH, via STALIN și TERORISMUL de stat

Numeroasele atentate teroriste din ultimii ani ne-ar putea face să credem că terorismul constituie o caracteristică a lumii contemporane. Dimpotrivă, au fost rare perioadele din istorie și regiunile care nu l-au cunoscut.

Cu colaborarea unor reputați specialiști, Gérard Chaliand și Arnaud Blin descriu și analizează, în volumul Istoria terorismului. Din Antichitate pînă la Daesh (Polirom, 2018), fenomenul terorist în toată complexitatea sa, urmărind diferitele tipuri de terorism cu care s-a confruntat lumea de-a lungul secolelor, din Antichitate și pînă în epoca modernă și contemporană. Înțelegem astfel rădăcinile islamismului radical, apariția spectaculoasă a terorismului islamist odată cu al-Qaida, viitorul mișcării islamiste, operațiunile sinucigașe, amenințarea terorismului după
11 septembrie, precum și jihadismul din perioada Daesh. Volumul include de asemenea discursurile și manifestele actorilor principali ai terorismului, de la Bakunin și ayatollahul Khomeini la Osama bin Laden.

„Trebuie să înăbușim dușmanii dinăuntru și din afară ai republicii ori să pierim împreună cu ea. Or, în această situație, cea dintîi maximă a politicii voastre trebuie să fie că poporul se conduce prin rațiune, iar dușmanii poporului, prin teroare. Dacă resortul guvernării populare pe timp de pace este virtutea, resortul guvernării populare în vreme de revoluție îl constituie simultan virtutea și teroarea; virtutea, fără de care teroarea e funestă; teroarea, fără de care virtutea e neputincioasă.”

Maximilien de Robespierre, Discurs în fața Convenției din 5 februarie 1794

„Teroristul este nobil, teribil și exercită o fascinație irezistibilă, căci îmbină în el cele două culmi sublime ale măreției umane: martirul și eroul. Din ziua în care jură, din adîncul inimii, să‑și dezrobească poporul și patria, știe că e sortit morții.” Serghei Stepniak Kravcinski, Rusia clandestină (1863)

AUTORUL

Gérard Chaliand este specialist în probleme politice și strategice ale lumii contemporane, în special în gherile și terorism. Profesor invitat la Harvard, UCLA și Berkeley, a mai predat la École Nationale d’Administration și la Collège interarmées de Défense și a condus Centrul European de Studiere a Conflictelor, dar mai presus de toate a fost prezent pe diverse terenuri de conflict în Asia, Africa și America Latină. Este autorul a numeroase lucrări, printre care Atlas du nouvel ordre mondial (Robert Laffont, 2003), Les Guerres irrégulières: XXe-XXIe siècle. Guérillas et terrorismes (Gallimard, 2008), Anthologie mondiale de la stratégie. Des origines au nucléaire (Robert Laffont, 2009).

Despre terorism ca strategie de insurecție • Zeloți și asasini • Manifestări ale terorii de-a lungul anilor • Teroriștii anarhiști din secolul al XIX-lea • Terorismul rus (1878-1908) • Lenin, Stalin și terorismul de stat • Terorismul în război, de la cel de-al Doilea Război Mondial la războaiele de eliberare națională • Din 1968 pînă la islamismul radical • Al-Qaida • Operațiunile sinucigașe: între război și terorism • Statele Unite și terorismul • Panorama situației din 2004 încoace

Fragment

Teroarea în numele religiosului, teroarea sacră, este un fenomen istoric recurent. Exemplul cel mai notoriu este, în iudaism, cel al zeloților, numiți și sicari, în secolul I. Această sectă ucigașă a contribuit la provocarea unei rebeliuni împotriva ocupației romane, printre ale cărei consecințe s-a numărat și distrugerea celui de-al doilea Templu (în anul 70). Secta ismailită a asasinilor se distinge în această privință în sânul islamului. Timp de două secole (1090-1272), ea a practicat asasinatul politic cu armă albă împotriva demnitarilor musulmani. Nici o sectă creștină nu a utilizat teroarea cu rezultate atât de răsunătoare. Putem să-i menționăm însă pe taboriții din Boemia (secolul al XIV-lea) și pe anabaptiști (secolul al XVI-lea) sau să amintim de antiiudaismul activ al cruciadei I (1095), ca să nu mai vorbim despre devierile Inchiziției. În orice caz, mișcările mesianice vehiculează teroarea și se hrănesc cu ea.

Mesianismul postulează că într-o zi – nu prea îndepărtată – lumea va fi total transformată de o venire care va marca sfârșitul istoriei. În sânul creștinismului din primele secole, credința într-un sfârșit apropiat ce va marca a doua venire a lui Hristos (Parusia) a fost întâlnită frecvent. Ideea de apocalipsă este intim legată de diferitele mesianisme, și asta nu numai în rândul religiilor revelate. Aztecii credeau că patru sori (patru lumi) deja pieriseră. Erau bântuiți de groaza unui posibil sfârșit apropiat în cazul în care soarelui nu i se aducea ofrandă sângele unor sacrificii umane.

Sentimentul mesianic a rămas viu în sânul iudaismului (mișcarea lui Sabattai Zevi, în secolul al XVII-lea, de exemplu). Întoarcerea pe „Pământul făgăduinței” a produs, imediat după victoria israelienilor în războiul din 1967, o renaștere a mesianismului prin crearea mișcării Gush Emunim și nu este străină de dinamismul mișcării de colonizare a Iudeii și Samariei (Cisiordania). Astăzi, mesianismul în sânul creștinismului este manifest în rândul anumitor secte protestante fundamentaliste care datează din secolul al XIX-lea. Dintre acestea, puternicul curent evanghelist este deosebit de sensibil la victoriile Israelului, ale cărui progrese constituie, din punctul lor de vedere, o condiție prealabilă a Parusiei. Islamul cunoaște și el mișcări de această natură, mai ales prin venirea așteptată a Îndrumătorului (Mahdi, echivalentul lui Mesia al creștinilor). În șiismul duodeciman (Iran), prin așteptarea celui de-al doisprezecelea imam, mesianismul ocupă un loc central. Deși este vorba despre un conflict politic, evenimentele și antagonismele care alimentează astăzi opozițiile violente dintre islamiștii radicali și Statele Unite, precum confruntarea israeliano-palestiniană, au și o dimensiune mesianică. Contrar unei idei destul de larg împărtășite, nu este vorba despre o „ciocnire a civilizațiilor”. Antagonismele sunt la fel de puternice și în interiorul societăților, așa cum o demonstrează, de pildă, atacarea de către radicali sunniți în majoritate saudiți, în 1979, a Marii Moschei cu prilejul pelerinajului anual; sau, în 1995, asasinarea lui Yitzhak Rabin, vinovat de a fi acceptat abandonarea Iudeii și Samariei (Cisiordania), de către un membru al sectei Gush Emunim.

 

Publicat in categoriile: EVZ Special
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: