De unde vine numele Ana Blandiana?

Eram în ultima clasă de liceu, la Oradea, un grup de colegi care scriam și am făcut un concurs: cine își găsește cel mai grozav pseudonim. Eu am luat numele satului Mamei, Blandiana (botezat după numele unui castru roman ale cărui ruine mai există pe un deal deasupra satului) și i-am adăugat rima Ana. Apoi cu toții am trimis poeziile ,pe care tocmai ni le cititserăm unii altora, la revista „Tribuna”, care se înființase nu de mult la Cluj. Două dintre poeziile mele au apărut semnate Ana Blandiana. Era ceea ce mai târziu avea să se numească debutul meu literar, dar atunci ,în loc să mă bucur, m-am speriat – dovadă că nu-mi era prea clară noțiunea de pseudonim literar – și am scris o scrisoare redacției prin care explicam spășită că a fost o glumă, că de fapt numele meu adevărat este Otilia Valeria Coman și îmi ceream scuze. Urmarea a fost că am fost căutată de Ion Manițiu, un redactor al revistei, care între timp aflase că Tata e deținut politic și mi-a explicat că gluma mea a fost un noroc ,pentru că n-aș fi putut fi publicată cu numele adevărat. Și am rămas Ana Blandiana, chiar dacă norocul n-a ținut prea mult ,pentru că autoritățile din Oradea au anunțat toate publicațiile din țară că „sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui dușman al poporului”.

Cum ați rezistat și când a fost cel mai greu, după toate necazurile pe care le-ați trăit?

Cel mai greu mi-a fost în două rânduri,aflate oarecum la capetele opuse ale drumului. La început,atunci când imediat după debut (aveam mai puțin de 18 ani), în urma adresei de la Oradea, despre care aveam să aflu abia după revoluție, n-am mai putut nu numai sa fiu publicată, dar nici să fiu acceptată la examenul de admitere în facultate. Au fost patru ani în care m-am aflat practic în afara societății, la o vârstă când nu eram încă formată, nu știam dacă am sau nu talent, nu știam dacă îmi voi găsi vreodată un loc în lume, dacă pot să îndrăznesc să sper ceva. Cealaltă perioadă care mi s-a părut aproape de nesuportat a fost anul 1990. În cei 20 de ani dintre acești poli ai descumpănirii rezistasem loviturilor relativ bine din punct de vedere psihic pentru că, după ce am început să public,am simțit în permanență în jurul meu cititorii, ceea ce imi dădea încredere și mă încuraja. Felul în care mi se epuizau cărțile mă făcea să simt că dreptatea și adevărul sunt de partea mea și asta transforma persecuțiile în motive de mândrie,nu de spaimă. Dar ceea ce s-a întâmplat în 1990, după explozia libertății pe care o aștep tasem de atâta timp, m-a găsit absolut nepregătită, fără apărare. După ce în ianuarie am demisionat din Consiliul Frontului Salvării Naționale, unde fusesem numită fără să fiu întrebată, asupra mea s-a revărsat o avalanșă cu adevărat incredibilă de insulte, orduri, amenințări, injurii. Mi se aruncau în curte cărțile sfâșiate și acoperite cu murdării, mi se scriau scrisori abjecte de o groasă vulgaritate, se publicau articole pline de calomnii în care mi se cerea moartea. La început, nu-mi venea să cred că mie mi se întâmplă. În cartea ei „Imaginarul colectiv al românlor”, Ruxandra Cesereanu are un capitol care se numește „Românii” contra Anei Blandiana” în care analizează aceste texte menite să mă dizolve în noroi. Citiți-o!

Se împlinesc niște „ani rotunzi” de la debutul dumneavoastră cu volumul „Persoana întâia plural”. Am citit că ați fost nemulțumită atunci…

Am fost disperată. Șocul a fost cu atât mai mare cu cât eram la capătul a patru ani de interdicție , în care nu visasem decât să public. Iar ceea ce apăruse nu avea doar titluri schimbate, versuri tăiate, cuvinte înlocuite, ci și strofe întregi adăugate. Întotdeauna când am fost întrebată dacă aș vrea să schimb ceva din trecutul meu, am răspuns că aș vrea să fi debutat cu al doilea volum.

Ați avut perioade când vi s-a interzis să publicați. De ce?

Da, au fost trei perioade. Despre prima v-am vorbit, a intervenit imediat după debutul în revista Tribuna din Cluj și a durat patru ani. Nu eram pedepsită pentru ceva ce făcusem, ci pentru ceea ce eram: fiica unui deținut politic. A doua a fost după poeziile din Amfiteatru. Nu-mi imaginasem că va observa cineva bășcălia Cea de a treia s-a produs în august 1988 și, fără revoluție, ar fi fost cu siguranță definitivă. În „Fals tratat de manipulare” povestesc tot ce mi s-a intâmplat în urma ei, de la mașina din fața porții la tăierea telefonului,spargerea anturajului și romanul „Sertarul cu aplauze”. Mai mult, nu eram interzisă doar pentru viitor, ci și pentru trecut: îmi fuseseră trecute la fondul secret cărțile din biblioteci. Motivul incredibil era faptul că într-un volum pentru copii, îl parodiasem pe Ceaușescu travestindu-l în Motanul Arpagic. Uimirea mea depășea cu mult spaima, pentru că nici o clipă nu-mi imaginasem că va observa cineva bășcălia. Nu fusesem curajoasă, fusesem cel mult inconștientă. Curajul aparținea exasperării colective.

Primul și ultimul samizdat românesc

„În ianuarie 1985, după apariția în revista Amfiteatru în numărul din decembrie 1984 a patru poezii, interdicția a fost luată în cadrul unei ședințe în care au fost convocați la Comitetul Central redactorii șefi din întreaga țară și criticați pentru lipsa de vigilență, dându-se ca exemplu negativ întâmplarea de la Amfiteatru. Scandalul produs, care s-a reverberat la toate nivelurile, n-a făcut decât să crescă interesul cititorilor, care au început să copieze de mână și să difuzeze astfel poeziile interzise. A fost primul și ultimul samizdat românesc care, la rândul lui a făcut valuri în presa internațională, iar cele patru poezii au fost traduse în zeci de limbi. Să nu mă întrebați cum se explică faptul că cele patru poeme au apărut. Atunci, toți cei de la revistă s-au dezis de ele, iar după 89, cel puțin trei sau patru miau spus că ei le-au dat la tipar. Fapt este că ,pe de o parte, principalii responsabili ai revistei au fost mutați disciplinar în alte redacții, iar, pe de altă parte, că textele au ajuns în tipografie nepurtând nici o semnătură în afară de a mea. Înclin să cred că a fost pur și simplu o scăpare,o greșeală favorizată de graba apropierii vacanței de sfârșit de an. De altfel, ecoul internațional susținut, într-o perioadă în care Ceaușescu mai ținea la bunul lui nume din Occident, a făcut ca interdicția să dureze puțin în comparație cu celelalte două.”

În anul 1985, după ce ați publicat poezia „Totul” în revista „Amfiteatru” ați șocat o țară întreagă. Mulți redactorii (de fapt cei mai valoroși dar și rebeli) de la „Amfiteatru” au fost mutați la alte publicații. Au nimerit mai bine și au zguduit și ei ziarele pe unde au ajuns. V-ați gândit vreodată la asta?

Nu știu dacă m-am gândit în acești termeni și nici nu știu dacă s-ar putea pune problema în acest fel. Oricum, m-am simțit – dincolo de adevărurile pe care le spusesem – vinovată față de niște colegi cărora le-a fost tulburată viața fără să aibă nici o vină, nici măcar pe aceea de a se fi solidarizat cu mine. „Totul” – care este una dintre cele patru poezii din Amfiteatru ( celelalte fiind „Cruciada copiilor”, „Eu cred” și „Delimitări”) – a reprezentat pentru mine un șoc prin faptul (pe care l-am aflat abia după revoluție) că a apărut pe o pagină întreagă a marelui cotidian londonez „The Independent” cu fiecare cuvânt din înșiruire explicat pe larg prin întâmplări și informații despre situația din România, pentru ca cititorul englez să înțeleagă de ce e considerat poemul subversiv și interzis și de ce riscă românii copiindu-l și difuzându- l ilegal.

După 1989 aveați toate argumentele – și din punct de vedere politic – să faceți caz de dizidența dumneavoastră. Nu s-a întâmplat. Dimpotrivă ați continuat să criticați…

Mai întâi, am spus-o mereu, eu nu am fost o dizidentă. Dizident este cineva care se desparte de grupul căruia îi aparținea, eu nu am fost membră de partid, deci puteam să fiu nu dizidentă, ci oponentă. Dar, în fond, eu nu am fost decât un scriitor care a crezut cu încăpățânare că datoria lui este să scrie ce crede și să încerce să publice ce a scris. Interdicțiile au subliniat acest crez și i-au amplificat adeziunea publică. Am fost nu numai autoarea paginilor mele, ci și autoarea tăcerilor mele. După 89 nu avea cum să se pună problema de a accepta „răsplata jertfei patriotice”, pentru simplul motiv că, excepție fiind apariția libertății, nimic nu se schimbase esențial, iar taberele aflate față în față erau aceleași. Ați publicat, cu traducerile circa o sută de cărți de poezie, proză, eseuri…aveți un mic clasament al preferințelor dumneavoastră? Să nu exagerăm.Dacă am numărat bine, am 32 de cărți publicate în limba română, plus aproape 5o traduse în 24 de limbi. Mai e până la sută. În ceea ce privește preferințele, cel mai apropiată mă simt de volumul de poeme „Octombrie, noiembrie, decembrie”, de nuvelele fantastice din „Proiecte de trecut” și de ultima carte „Fals tratat de manipulare”. Asta nu înseamnă că ele sunt mai bune decât altele, autorul nu este niciodata un judecător obiectiv. Dintre traduceri, le prefer pe cele în limbile pe care nu le cunosc, pentru că pot să mi le imaginez perfecte,fără să am posibilitatea comparației și privirii critice.

Dar dintre premiile literare…

Spre norocul meu, nu mă prea impresionează premiile literare nici când le iau, nici când nu le iau. Ați avut vreodată impresia că persoana publică Ana Blandiana o eclipsează pe poetă Nu am avut impresia că persoana publică o eclipsează pe poetă, ci, mult mai grav, că poate să o aneantizeze. Pentru că viața publică, în care intrasem aproape fără să vreau, se desfășura pe un alt plan decât cel al creației și avea o tensiune și o violență în care poezia nu mai încăpea. Nu puteam să spun mulțimilor adunate în piețe „Iertați-mă, nu am timp, eu trebuie să scriu versuri”. Mă simțeam ca intrată într-un mixer din care nu mai reușeam să ies pentru că se învârtea din ce în ce mai repede și amenința să se oprească prin explozie. De altfel, nu era vorba doar de mine, ca poet, pur și simplu poezia nu mai părea să intereseze pe nimeni, apăruse chiar o expresie, când cineva voia să spună despre ceva că e fără importanță, că e o aiureală,spunea „Asta-i poezie!”. Din fericire pentru mine, acei ani (este vorba de anii 90) au fost anii în care am fost intens tradusă în străinătate, unde fenomenul se producea aproape invers: viața publică era doar un fundal care punea în lumină literatura. M-am simțit scriitor în străinătate, atunci când nu m-am mai simțit în România. Faptul că în ultimii ani, în timp ce ritmul și intensitatea traducerilor continuă (mi-au apărut în ultimele săptămâni aproape în același timp versiunile engleză și spaniolă ale ultimului volum de poezie „Patria mea A4”), am avut puterea să mă întorc la literatură și în centrul interesului literar este o adevărată întoarcere acasă și victoria de care sunt cel mai mândră.

Te-ar putea interesa și: