Evenimentul Zilei > Social > Amintirile-document ale colonelului Grigore Lăcusteanu, publicate integral
Amintirile-document ale colonelului Grigore Lăcusteanu, publicate integral

Amintirile-document ale colonelului Grigore Lăcusteanu, publicate integral

Grigore Lăcusteanu era văr cu poetul Vasile Cârlova. La 17 ani intră în rândurile oştirii române, iar în timpul domniei lui Al.I. Cuza devine preşedinte al Consiliului Ostăşesc. Amintirile lui constituie o sursă documentară extraordinară pentru cei interesaţi de lumea secolului al XIX-lea.

„Pentru realizarea concretului vieţii veacului trecut, opera lui Lăcusteanu este unicul izvor în literatura românească,” spunea Camil Petrescu. Volumul „Amintirile colonelului Lăcusteanu”, cu o prefaţă semnată de Mircea Anghelescu, a apărut la Editura Polirom, în colecţia „Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri”. Publicate pentru prima dată integral, în forma în care apar în manuscrisul original, cu note şi indici de Rodica Pandele Peligrad, amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu constituie o mărturie preţioasă cu privire la oamenii, obiceiurile şi evenimentele din Ţara Românească, din primele decenii ale secolului al XIX-lea până în 1874.

Camil Petrescu era încântat de amintirile lui Lăcusteanu. „Amintirile lui Lăcusteanu reconstituie halucinant momente (din acel principiu al autenticului care conţine în fiecare element energia şi structura întregului, aşa cum picătura de apă e una cu felul fluviului) colorate şi cruciale ale acestui veac de renaştere naţională cu iz de senzualitate grecească, război endemic, chef arhieresc şi molime de tot soiul.”

„Între textele memorialistice lăsate posterităţii de epoca revoluţiei de la 1848, pe care se bazează în mare parte reconstituirile ulterioare ale evenimentelor şi mai ales ale atmosferei care le-a produs sau favorizat, amintirile colonelului Lăcusteanu ocupă o poziţie specială. Memoriile sau scrierile politice ale celor care au participat la revoluţia din Ţara Românească au apărut foarte curând, înainte de Unirea Principatelor. Memoriile şi publicaţiile adversarilor, ale antirevoluţionarilor şi ale celor care s-au bucurat de restaurarea – pentru puţin timp – a domniilor impuse din afară au fost mult mai puţine şi aproape că n-au contat. Aşa se face că apariţia în 1934 a «amintirilor» colonelului Lăcusteanu a produs o veritabilă surpriză, pentru că acestea au prezentat depoziţia părţii absente în proces, depoziţie care s-a dovedit un text extrem de interesant sub raport psihologic, cu incursiuni într-o zonă a vieţii familiale mai degrabă rare pentru acel timp, ” spune Mircea Anghelescu.

Grigore Lăcusteanu se naşte în martie 1813, într-o familie boierească de rangul al doilea. Văr cu poetul Vasile Cârlova, la 17 ani intră, la fel ca acesta, în oştirea română nou înfiinţată. Avansează destul de repede de la gradul de praporcic la cel de maior, iar apoi, mai greu, la cel de colonel. Ia parte la arestarea guvernului provizoriu în 1848. În timpul domniei lui Al.I. Cuza devine preşedinte al Consiliului Ostăşesc, după care va fi ales senator în mai multe rânduri. Încetează din viaţă în 1883.

Fragment

Căderea sau scoaterea domnului Ţării Rumâneşti Alexandru Ghica

În acelaşi an 1842, octomvrie în 13, aflându‑mă seara la teatru, în antract am ieşit mai mulţi din ofiţeri şi adiutanţii domneşti în bufet, unde conversam. Între noi era şi un „comersant”, Gheorghe Gherman. Între altele, ne spune că în acea seară au priimit o scrisoare de la Constandinopol, prin care îi scrie de pozitiv (pe atunci nu aveam telegrafuri) scoaterea prinţului Alexandru Ghica. Unul din adiutanţi îi zice: „Îmi dai voie să o spui Măriei sale?” „Puteţi să‑i spuneţi, îi zise Gherman, şi scrisoarea o am asupră‑mi.” Adiutantul îndată ce au spus‑o lui vodă, <acesta> au poruncit să‑i tragă careta şi s‑au dus drept la Daşkov, consulul rusesc, pe carele întrebându‑l daca are vreo ştiinţă despre scoaterea sa, consulul i‑au zis că ştirea o are încă cu curierul de ieri, dar nu au voit să‑i ducă o nuvelă neplăcută şi că turcul cu firmanul de scoatere, Kiamil bei, au şi plecat din Constandinopol. Vodă, auzind acestea, s‑au întors în grabă la palat şi au început a se pregăti de drum.

A doua zi, 14 octomvrie, ziua aniversară a întronării domnului, am trecut în plină uniformă la colonelul Odobescu, şeful ştabului domnesc, ca să‑i spui ceea ce auzisem în seara trecută, când deodată bate la uşă. Odobescu răspunde „Herein!” (Intră!), când ce se vază?! pe iuncărul Polizu de cavalerie. Colonelul îi zice „Ce eşti dumneata? Cizmar sau iuncăr? Cine te‑a învăţat să‑mi ciocăneşti la uşă? Altă dată te pui o lună pe conoviţ! În sfârşit, ce vrei?” „M‑au trimis Măria sa vodă, zise iuncărul, să veniţi la palat mai îngrab, căci pleacă Măria sa din ţară şi este gata.” Eu am scos şarful şi şleapa (tricorn), luând o şapcă a colonelului, şi ne‑am dus împreună la palat.

Ce era la palat? Un aspect straniu şi de tânguire. Domnul lipsea, se dusese pentru un moment la consulul rusesc. Înteriorul palatului era plin cu boieri şi chiar cu oameni din popor, toţi lăcrămând. În salonul cel mare, de priimire, era toţi adiutanţii şi ştab‑ofiţerii cu mâinile încruţişate, plângând în cabinetul lui vodă. Doamna Profiriţa Blaremberg, sora domnului, Mariţica spătăreasa (mai în urmă doamnă Bibescu), cumnată‑sa, Eliza lui beizade Scarlat Ghica, nepoată‑sa, leşinate, altele cu isterism, servitoarele alergând cu odicoloane şi bumbacuri aprinse să le deştepte. Mai încolo bagajele împachetate, careta lui vodă cu opt cai de poşte trasă la scară, aşteptând pe domn. În fine iată şi domnul. De la capul scării până să urce treptele palatului au trebuit să facă o jumătate de oră. Poporul înţesat pe trepte şi în genuche, unii îi săruta mâinile, alţii hainele, strigând: „Unde ne laşi, părintele nostru?” În fine răzbind în salon, ne‑au găsit pe toţi cu lăcrămile pe obraz. „Ce plângeţi? ne zise. Nu vă <e> ruşine!? Lăsaţi, vor vedea ei pe cine au pierdut…” Apoi, văzând ţipete în dreapta, răcnete în stânga, au pierdut oarecum cumpătul şi în loc de a zice „rămâneţi sănătoşi”, ne‑a zis: „Ei, copiii mei! Călătorie bună!” şi nu au putut să mai exprime niciun cuvânt, că îl îneca lăcrămile. Scena au fost îndoită decât cea descrisă mai sus, până să se urce în carâtă. În sfârşit au luat pe Costache Cornescu alături şi au plecat, luând drumul Braşovului… Eu întorcându‑mă acasă, m‑au apucat un parapon şi am plâns astfel cum nu am plâns după tatăl meu. În zadar mă consola nevasta şi mumă‑mea, căci eram inconsolabil! (Alexandru Ghica au fost cel după urmă domn cu inimă adevărat română şi părintele românilor.)”

Fragment din „Amintirile colonelului Lăcusteanu” – text stabilit, note şi indici de Rodica Pandele Peligrad, prefaţă de Mircea Anghelescu, Polirom, Iaşi, 2015.