Fiind vremea sărbătorilor, încerc să uit măcar pentru o clipă de istoria actuală și să mă întorc la timpul vechi, al unor ierni trecute, ajunse deja file aurite, arse și risipite
Anul trecut pe vremea asta, scriam romanul Mâța Vinerii, încercând să-mi amintesc mâncărurile copilăriei, mai cu seamă acele elixire cvasi-medicinale, cvasi-vrăjitorești, care fierbeau cu năduf în ibricele, în ceainicele sau în polovecele argintii, mai cu seamă la venirea iernii, când toată casa noastră se transforma într-un laborator de alchimie. Iar dintre toate îmi aduc aminte licorile care păstrau tăria frunzei de vară, cele de mentă, de coada-soricelului ori de merișor, căci nu era sticlă de țuică în care să nu încapă și rămurelele grădinii noastre. Abia peste parfumul lor cobora aroma cuișoarelor ori a altor mirodenii călătoare.
Vișinata era băutura ordinară a casei. Cam nimeni nu voia să-și strice stilul bând banala licoare. Poate că tocmai de aceea îmi aduc aminte mai degrabă cum cineva îndopa bieții gânsaci cu vișine alcoolizate, ca să-i facă buni de pus pe masa de Crăciun. În schimb, bărbații din familia mea se dădeau în vânt după vinul de smochine, n-am înțeles niciodată de ce, un vin tare, făcut mai degrabă să-i secere pe dușmani. Avea și o carafă consacrată, pe care-o mai văd cu ochii minții, acei mii de ochișori înfierbântați și perfizi, pe care nu poți să pui nicio bază. Pe buza acelui clondir, cu gură largă, sclipea un cerculeț verde, în care mi se părea că s-a scurs toată esența frunzelor de smochin.
Băutura iernii era vinul roșu. În primul rând aveam vinul nostru, slab și nedorit, la care, fără motiv, strâmbau din nas, deși mie acel vin mi s-a întipărit în papilele gustative, încât chiar și astăzi îl pot descrie, o licoare moale, cu gust de cireșică, viu și pur, care-mi aducea imediat în creieri mirosul pătlăgelelor bulgărești din vecinătatea viei. Aici trebuie să vă spun că pe vremurile mele, roșiile astea mici, numite acum cherry, erau pur și simplu bulgărești, nu pentru c-ar fi venit din Bulgaria, ci pentru că se foloseau doar la luteniță, o salată, pe care în familia noastră o mânca doar bunicul meu, în semn de respect pentru rudele lui, armâni, stabiliți pe la Kozlodui. Roșiile ăstea aveau un miros puternic, de viață și de izbândă, încât până și vița-de-vie de pe lângă ele, căpăta ceva din impetuozitatea lor. Cu toată prețuirea mea pentru vinul nostru, el rămânea nebăut, în bună parte ajungând oțet, pe care bunica mea, ca o împărăteasă purtătoare de linguroi gigantic, îl turna cu satisfacție peste ardeii copți, niște ardei sfrijiți, verzi și cam fazi, care, credeți-mă, nu meritau acea licoare.
În zilele Crăciunului, familia se delecta cu două tipuri de vin, unul negru, gros, cumpărat de la Dăbuleni, iar altul rubiniu, căruia nu mai țin minte de ce îi spuneau vinul din deal. Acesta din urmă era pe locul întâi, imbatabil, nedetronat până la sfârșitul istoriei noastre. Și nu pot să nu-i recunosc meritele. Era un vin duios, care te punea pe negândite în legătură cu neamurile glorioase care stăpâniseră de-a lungul multor sute de ani un deal cu vie. Fusese vița autohtonă, despre care mulți băgau mâna în foc, că era însăși urmașa urmașelor, cum se zice, mai ales când vine vorba de vițe nobile. Pe patul de moarte, bunicul meu a deschis ochii într-un moment scurt de luciditate și mi-a spus, mie, pentru că în mine avea încredere, știut fiind că mai bine mi-aș fi tăiat o mână decât să înșel pe cineva, ei bine, mi-a spus să-i aduc acel vin, care intre timp dispăruse. Și cum nu puteam să-l mint, bunicul meu a clipit de câteva ori din ochii lui albaștri și și-a dat sufletul, punându-mi toată familia în cap.
Dar nu v-am povestit încă despre cea mai așteptată băutură a Crăciunului, pregătită încă din lunile toamnei și care, dintre toate delicatesele, ea singură se afla în grija mea exclusivă: mustul de Crăciun.
Dulce, având în suflet răcoarea pivniței și dorințele pătlăgelelor bulgărești. Era de fapt primul suc al strugurilor, înainte de-a fi contaminat de musculițele bețive. Îl fierbeam într-un căldărușă, adăugând puțintele frunze de vișin, un moț de mentă și-o rămurică de merișor. După ce dădea clocot, așteptam să se răcească și-l trăgeam în sticle, cu grijă mare să nu risipesc vreo picătură. Apoi îl așteptam pe bunicul, să treacă, maiestos, cu dopurile de plută, pe care le înfigea în fiecare gât de sticlă, cu mândria unui războinic. Nu mult după, venea ibricul cu smoală încinsă și mozoleam fiecare dop, transformându-l în cap de turc. Sticlele astea stăteau în paie, în pivnița noastră ca un labirint, în care se păstrau toate comorile unor oameni care văzuseră multe lucruri nasoale la viețile lor.
Recomandările noastre
