Deunazi, intr-o discutie cu un prieten despre schimbarile majore la romani, el mi-a argumentat cu temei ca, cel mai adesea, acestea se petrec „urat”.

Nu stim sa punem lucrurile in miscare cu tihna, asezat, perseverent, strategic, ci numai prin zdruncinaturi sociale, explozii viscerale si circ public. Acum aproape un secol si jumatate, bunaoara, atunci cind am avut sansa de a aduce printre noi un principe necorupt, dedicat sincer binelui comun, ne-am zvarcolit in a proclama degraba „republica”, fie si numai pentru o zi.

Si am „izbutit” ca marea cotitura istorica sa o convertim intr-un spectacol derizoriu, in care organizatorul rebeliunii antiregale (Alexandru Candiano-Popescu) sa ajunga degraba, in anii care au venit, un supus slujitor al monarhului, iar boierii autohtoni care se si vedeau principi (precum Ion Ghica) sa intre in guverne monarhiste foarte fidele.

De asemenea, atunci cand, dupa mai bine de un veac, o intreaga Europa centrala si rasariteana se despovara de jugul sovietic prin revolutii de catifea, noi am produs un spectacol oribil al violentei feudale, cu mii de victime, ucigandu-l totodata pe Ceausescu intr-un simulacru de proces, intocmai ca in Evul Mediu.

Cand altii construiau bazele unui sistem politic reprezentativ si echitabil, noi am avut parte de „democratie originala”, de „noi muncim, noi nu gandim”. Cand altii il aveau pe Havel, noi defilam cu iliestii mereu prezenti la strigarea „natiunii”.

Iar astazi, cand la scara istoriei noastre moderne reusim cea mai insemnata victorie nationala dupa Marea Unire, intrand oficial in clubul politic cel mai select si ravnit - Uniunea Europeana –, nu ratam ocazia de a inlatura valul aparentelor de rezonabilitate afisat pana la 1 ianuarie 2007, si ne aruncam salbatic unul la gatul altuia, intr-o galceava politica intre clanurile transpartinice care s-au instapanit peste Romania reala.

Exista o tentatie a derizoriului care se invecineaza doar cu violenta deliranta a nebunului descatusat din „haina de forta” reprezentata de constrangerile bunelor maniere (institutionale, legislative, politice) ale lumii civilizate, pe care nu contenim sa la preamarim public, pentru a le dispretui degraba in plan privat.

E atata parelnicie in zbaterea noastra, in aceasta inautenticitate de a ne trai destinul nostru comunitar, atata „smecherie” si atata gol istoric, incat iti vine „sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni”.

Sau poate, intr-un salvator ceas de luciditate, vom reusi sa agregam acele forte ale societatii (din ce in ce mai prezente in corpul social) care nu mai sunt dispuse sa inghita uratenia rutiniera a schimbarii la romani.

Si care, fara sa arda stabilimentele degenerate, le vor lasa sa cada de le sine in paragina pe care o merita, resezandu-se, inclusiv politic, in jurul altor oameni, valori si sperante. Care, astfel, vor putea produce atat asteptata – de aproape un secol – „schimbare la fata a Romaniei”. O schimbare „frumoasa”.