Pe purpuriul din obrajii naţionali s-au întipărit două „Mioriţe” (nu ştiu de ce-mi căşună pe dânsa!). Una de miez de săptămână, cu program de luni până vineri. Şi alta, de week-end.
Asta de zi cu zi e mai tristă, e depresivă, e plină de sânge, e febrilă, e angoasantă, are nu’ş ce rezonanţe de tragedie greacă. Sună ca blestemul Atrizilor. Cu ea e normal ca, după ce o îmbraci frumos, să participi la concursuri internaţionale şi să te făleşti în lume. O cocoţi sus la steag, o aperi, o lauzi şi o cânţi. Cu ea începe şi se termină politica externă a mitologiei.
Astălaltă, de week-end, e mai lejer îmbrăcată în simboluri (îi mai cad brăcinarii logicii pe ici-pe acolo, se mai văd cusăturile de la tivul rochiei raţionamentale). Are legăturile mai slabe, nu se forţează nimic, pe nicăieri. Încheieturile sunt mai moi. Lagărele mai confortabile. Boghiurile mai de… „ce-o să-mi facă, să-mi ia caii de la bicicletă?”.
În felul acesta, interstiţiile sunt mai largi şi permisive pentru viraje semantice, deraieri lexicale sau catastrofe în tranzitul vijelios-intestinal al moralei (creştine sau ne-…!).
Cel mai important este însă temeiul sacramental. El stă într-un peş, şui (nu feng-shui, ci celebra, faimoasa, inconfundabila rână naţională a României!). E cam ca un grătar la iarbă verde, cu mici, patricieni şi pastramă de berbecuţ. Totul stropit cu berea, frate cu românul… În loc de o cină modestă cu o tipsie de icre de beluga la gheaţă, o roată de camembert, un munte de foie gras şi câţiva creveţi. Totul cu o mămăligă rumenă, alături de o sticlă de ţuică brumărie ca căciula(!) lui Nechifor Lipan.
Chiar şi-n ediţia de week-end, trama e aceeaşi: doi ciobani, aflaţi în plină transhumanţă, îşi pun în gând să-l omoare pe un al treilea, tovarăşul lor, din motive de pizmă. După trei zile de frământări în sânul conştiinţei sale ondulate, o mioară cu lână plăviţă (favorita stăpânului!) îl previne pe acesta asupra complotului ce se coace. Viitoarea şi posibila victimă, după ce cântă la diverse fluiere, îi face câteva precizări şi rugăminţi. În caz că. Şi asta-i tot. Deşi…
Să observăm mai întâi, fără să ne înece palpitul naţional, că, de fapt, „bacicidul” nu are loc în „prezentul epic”. Poate că el s-a petrecut doar în virtual. După ce balada se va fi terminat demult. Apoi, acest asasinat nu pare deloc o jertfă. E cam de „drept comun”, aşa. Sau măicuţa, care mi se pare cam neglijent de bătrână pentru un flăcău nenuntit. Şi, după aceea, cum putea fi el mai ortoman decât ceilalţi, la o vârstă aşa de fragedă? Sau – altceva – putem şti şi noi de ce oiţa a întârziat trei zile cu delaţiunea?...Etc. Etc.
Şi, tot aşa, întrebându-ne dacă a fost caz de mitomanie la o minte de oaie bearcă sau o farsă cam funestă, constatăm că, în ciuda nesimţirii mitologice, weekendul a trecut. S-a dus.
Şi ne trezim iarăşi în fatala zi de luni, când lucrurile se agravează pe zi ce trece!
Recomandările noastre
