O analiză tăioasă a avocatulul francez Gilles-William Goldnadel pentru Le Figaro.

Decizia L’Oréal de a interzice cuvântul „alb” în prezentarea produselor sale cosmetic nu este doar o inepție, ci, mai ales edificatoare în legătură cu fenomenul nevrotic la care asistăm.

A fost probabil nevoie de această a „n”-a prostie pentru a înțelege că, în spatele acestei ultime nebunii, sub acoperirea rasismului epidermic, ceea ce se țese inconștient în profunzime este ștergerea Albului.

Să trecem repede în revistă inepția: a interzice albul în vocabularul său, ca pe un cuvânt murder și rușinos, pentru a renunța progresiv la înălbirea dermică, întruchipând gena de ființă neagră, este lipsită de orice sens, cu excepția celui al penitenței.

Să remarcăm totuși că firma de cosmetic nu a avut bunătatea, într-un frumos spirit de reciprocitate, de a proscrie pentru albii care nu sunt mulțumiți cu paloarea lor, produsele de bronzat.

În realitate, trebuie așezată suprimarea lexicală într-o irezistibilă mișcare la modă – în cea mai proastă accepțiune a termenului, de antrenare a gloatei mediatice – care acaparează toate companiile internaționale pentru motive de strategie comercială, în frenezia evenimentelor declanșate de afacerea George Floyd.

Ființa futilă sesizează mai bine decât oricine cursul vremii, oricât de tenebros ar fi.

Dar eradicarea semantică a albului trebuie plasată în contextul pocăinței maladive actuale pentru a putea înțelege cât de dramatic este L’Oréal în pas cu moda.

Ceea ce caracterizează înainte de toate iraționala nebunie – în sens psihiatric – a actualei perioade asimtrice este că, în timp ce este vremea precauției față de populațiile negre și asimilate, este convenabilă indiferența față de albi, a căror durere sau sensibilitate nu este recunoscută, în această lume antirasistă care ar trebui să facă abstracție de rasă.

Cele mai recente exemple arată asta:

Ligi negre rasiste care își spun africane, indivizi pe care școala gratuită și accesibilă pentru toți nu i-a alfabetizat, distrug sau murdăresc statuile marilor bărbați sau marilor militari ai Franței. Orice este permis, deoarece toți sunt răi: Napoleon, Faidherbe sau Colbert.

Zilele trecute, niște descreierați l-au atacat pe Jacques Coeur. Puțin importă că burghezul din Bourges nu a cunoscut colonialismul. Importă că a fost visceral francez prin numele lui și alb prin pielea lui.

Unii săraci cu duhul din Liga Neagră Africană mergă până acolo încât să ne explice că De Gaulle nu a făcut rezistență deoarece a fugit din Franța. Iată cum, falsul antirasist ia în brațe argumentul preferat al petainistului autentic.

Ce vreau să spun este că, în profunzime, coerența ideologică este perfectă: distrugătorii de statui îi detestă pe francezii care rezistă elementelor rasiste dezlănțuite frenetic. Îi detestă pe francezi, îi detestă pe albi.

Distrugându-le statuile, ei le smulg rădăcinile și miturile. Ei urmăresc astfel să distrugă statutul și statura Franței și a majorității locuitorilor ei.

Priviți la aceste ultime atentate care au survenit în Marea Britanie. Cel mai recent, de la Glasgow, comis vineri de un imigrant sudanez, a trecut pur și simplu neobservat.

Problema unui eventual rasism la adresa victimelor sale albe – printre care un polițist – nu va fi pusă niciodată, decât cu riscul obscenității.

Dar maniera în care a fost tratat atentatul lui Reading, care l-a precedat, este și mai semnificativă.

Cine știe cine sunt James Furlong, David Walls și Joe Ritchie Benett? Nimeni. Totuși ei sunt cei trei britanici masacrați cu cuțitul de către teroristul islamic și refugiatul libian Khairi Saadallah, cu ceva mai mult de o săptămână în urmă.

Morțile lor nu sunt cu nimic mai puțin insuportabile decât cea a lui George Floyd. Ele se înscriu, prin modul de acțiune și frecvența lor, într-un fenoment sistemic islamist recurent.

Dar acești trei martiri sunt condamnați la anonimat. Ca victime, ei nu sunt albi, sunt inexistenți. Translucizi.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE