Câte generații de copii trebuie să mai nenorocim pentru ca sistemul de educație să se reformeze cu adevărat?
Ne tot lăudăm că avem o lege care a pus lucrurile în ordine fără a avea curajul de a recunoaște că este, în fapt, o frecție la un picior de lemn și că legea în cauză ocolește adevărata problemă a educației pe care niciun ministru și niciun guvern nu a fost capabil să o rezolve: aceea a scuturării programei școlare de toate inutilitățile și imbecilitățile cu care le împuiem capul copiilor. Cine are copii de școală constată cu stupoare că, la limba română, de exemplu, textele literare pe care le studia părintele când era elev de generală sau de liceu le buchiseşte acum şi copilul lui, la distanță de aproape trei decenii. Multe erau scrise de scriitorii îndrăgiţi ai protocronismului şi naţional-comunismului, aceiaşi care nu mai spun nimic unui elev aflat în era Internetului, a călătoriilor spaţiale şi a ingineriei genetice. Manualele şcolare se hrănesc dintr-o Românie rurală, ţărănească, de care, în realitate, nu mai vrea să audă nimeni. Putem lăcrima pe marginea acestei realităţi, tânjind după satul patriarhal, dar locuitorii acestuia au migrat în Franţa sau Belgia. Insistentul studiu al doinelor şi cântecelor de vitejie stârneşte hohote de râs sau o plictiseală de moarte printre copiii care se identifică mai degrabă cu Hulk şi Thor. În vreme ce ei schimbă DVD-uri cu Omul-păianjen, manualele gem de Goga, Coșbuc, Slavici cu opere literare scrise într-o limbă română anacronică, pline de exclamaţii patriotice de multe ori şovine ( un manual propune ca lectură chiar Doina eminesciană, un text doctrinar numai bun pentru naţionaliştii fanatici). Iar combinaţia cu obtuzele manuale de religie este de-a dreptul toxică. E greu de văzut unde sunt valorile europene în educaţia primită de copii la şcoală şi dacă nu cumva graniţa lui Huntington trece prin manualele de română.Căci elevul român află prea puţin şi prea târziu câte ceva despre literatura română contemporană, iar despre cea universală mai nimic. Cea mai importantă realizare a orelor de comunicare este că absolvenţii învăţământului românesc sunt, într-o copleşitoare proporţie, incapabili să-şi susţină clar şi logic o idee. Ei sunt produsul unui sistem care i-a repartizat în rolul de supuşi docili ai programei, robii scriitorilor „canonici”, din care trebuie să „memorizeze” pagini până li se netezeşte creierul, să poată juca autorităţile popice cu el. Pe de altă parte, după ce îi silim să înghită toate aberațiile din programă, îi testăm - culmea ipocriziei – din altceva. Ceva ce nu au învățat la școală. Și ne mirăm apoi că elevii nu ştiu ce să îndruge nimic pe marginea subiectelor în cauză. Exemplul cel mai recent: examenul de limba română de la evaluarea de anul acesta în care la unul dintre subpuncte (ca să dau doar un exemplu) li se cerea elevilor să imagineze o întâmplare petrecută în timpul unei întâlniri organizate de școală cu un scriitor contemporan. Mulți nu au știut vreunul și pe bună dreptate. Unde să afle despre ei? La școală nu, la televizor nu, în familie nici atât. Astfel că, un elev a imaginat o întâmplare cu un șoricel care își făcea apariția la prezentarea cărții de bucate a unui mare scriitor, atras de mirosul de cașcaval, mărturisește o profesoară de limba română într-o scrisoare cutremurătoare în care își cere iertare de la elevii săi că nu i-a învățat ceea ce trebuie. (Alții au scris despre "Dan Puric, idolul mamei, Andrei Pleșu/Pleșa, Mircea Dinescul cu fular alb, Andreea Esca, Mircea Cărtărescu, Nichita Stănescu – o ea!! – Mihai Eminescu, Creangă", mai spune profesoara. Brava!).
Și cum ar fi putut această profesoară să-i învețe altceva decât ce este în programa școlară? Și conform cărei logici chinuim copiii să asimileze informații care nu-i atrag în niciun fel pentru ca apoi să-i testăm din altceva? De ce ținem cu tot dinadinsul să le arătăm că sunt slabi, când problema este la noi? Mai mult, de ce încercăm să le controlăm sau chiar să le castrăm curiozitatea, imaginaţia, creativitatea pe motiv că nu aşa scrie în manualele alea de trei lei? De aceea cele mai înalte construcţii româneşti din ultima vreme sunt bordurile. Câtă vreme nu schimbăm programa școlară (curriculum cum ne place să spunem) și nu o aducem în acest secol, nu o sincronizăm cu realitatea nu avem dreptul să spunem că am făcut reformă. Am cârpit doar pe ici, pe colo câte ceva, am mai lucrat la formă, însă nu și la fond. Acesta a rămas neatins. Or, fondul este cel care ne interesează. La fondul problemei însă nu putem umbla atâta vreme cât nu ne este clar ce vrem noi de la acești elevi. Este educaţia un obiectiv primordial, crucial, fără de care nu se poate concepe supravieţuirea ca naţiune şi cultură? Ce vrem noi ca ei să știe când termină clasa a IV-a, a VIII-a sau a XII-a? Păi, nu știm! Cine ar trebui să se ocupe de această problemă? Ministrul? Guvernul? Profesorii? E greu de crezut că schimbarea se va produce vreodată de sus în jos, printr-o lege sau printr-o altă reglementare legală. S-ar scutura pomul cu maimuţe din sistem. Cred că, de fapt, părinții ar trebui să preseze sistemul atât de tare încât să-l determine să facă schimbarea. În felul acesta am arăta că punem preț pe educația copiilor noștri și că ne pasă de viitorul lor. Altminteri, suntem pierduți. Cu toții.
Recomandările noastre
