„Afaceri” din comunism! Una dintre ele „a dat foc la șandramaua comunistă” Cum reușeau românii să „se descurce” în vremea economiilor și cartelelor alimentare.

Eu am citit romanul „1984” al lui George Orwell. Distopia marelui scriitor britanic a fost și ecranizată. Rememorând filmul făcut după roman, am revăzut cum eroul principal ajunge să „trăiască altfel”, ca o formă de protest și evadare, ghidat de șeful serviciului secret. Cam ala a fost și în România lui Ceaușescu.

„Afaceri” comuniste: casetele video

Afaceri de top, difuzarea clandestină de casete, vizionarea clandestină la video au înflorit în România comunistă. Un anume Teodor Zamfir, care a murit de COVID în pandemie a creat în Dorobanți în casa lui o „fabrică” de „tras” filme. Liviu Tofan și Stejărel Olaru, doi istorici contemporani au reușit să discute cu el la mulți ani după Revoluție, Ajunsese să aibă și 130 de video-recordere la lucru simultan. Evident, la pana de curent care era, în mod cert a avut sprijinul Securității. Irina Margareta Nistor era traducătoarea acestor casete cu vocea ei inconfundabilă.

Afaceri înfloritoare, difuzarea și vizionarea înfloreau. Un video-recorder costa cât o Dacia. Casetele aduceau milioane de dolari în toată perioada comunistă. Asta numai celor ce le vindeau. Nu mai vorbim de cei care le vizionau iar ca să mergi la o „noapte cu video”, scoteai din buzunar 100-200 lei cel puțin, fiindcă acolo aveai șansa să fumezi un „Kent original” sau să bei un „whiskean” adus „de afară”. Așadar, lumea căuta să cumpere astfel de aparate video-recorder sau măcar un player, ceva mai ieftin.

Mulți au scos-o la liman cu traficul de casete dar și cu  nopțile de film. Unii chiar au vândut mașini, garsoniere, dar și-au luat și mașină nouă și apartament. Evident, Securitatea știa tot, acest Zamfir era omul Securității. I se spunea când „colonelul”, când „inginerul”, Nu era nici una nici alta, pur și simplu era omul Securității care turna „la greu” Și, evident, i-a mers de minune.

„Afaceri”: „pass-ul de la sârbi”, „talciocul” de la Timișoara și ce „se vâra la cooperativă”

Afaceri înfloritoare erau și la Drobeta Turnu Severin. Acolo, datorită relațiilor cordiale cu Tito, cei cu „buletin de Severin” erau mici „zei locali”. Aveau un „pass”, un pașaport cu un număr de 10-15 drumuri „afară”, adică la Kladovo, Belgrad ori Zrenjanin, în fosta Iugoslavie. Românii puteau trece cu unelte, cu produse din industria noastră și cumpărau casetofoane, video-uri, blugi, țigări, parfumuri, pantofi, îmbrăcăminte. Atunci, unii copii din Severin aveau suc la cutie, pe care alții, de la 100 km mai încolo l-au văzut după Revoluție.

Nu doar Severinul era privilegiat. Afaceri făceau și la Timișoara. Talciocul de acolo era o sărbătoare, de Paști ori de Anul Nou (de Crăciun, bineînțeles, dar oficial nu se celebra). Oamenii cumpărau ce nu găseau în comerțul socialist. În socialism, oamenii țineau de bani, că oricum nu aveau ce să cumpere cu ei. Chiar ginerele prim-secretarului  Constantin Dinu de la Municipiul Drobeta Turnu Severin făcea „bișniță” cu sârbii. El a fost „umflat” de Securitate, nu că era oripilată de ce făcea, că doar făcea pe mână cu ea. Numai că în 5 mai   1989 , Dinu fiusese aplaudat în locul lui Ceaușescu la o vizită în oraș iar Ceaușeasca n-a tolerat afrontul. Securitatea a avut ordin să-l execute, adică să-l scoată din pâine. După 1989. Dinu a fost primar de mai multe ori, deși fusese comunist.

În plus, în economia socialistă după 1980, se mai făceau și altfel de afaceri. De exemplu, se dădea „sfoară în țară” că „s-a vârât marfă”  la cooperativa din sat sau la magazinele de cartier, Acest verb se folosea, fiindcă se folosea ușa din spate pentru aprovizionare sau și pentru provilegiații care luau. În rest, fie că erau banane, portocale, piese, dulciuri, îmbrăcăminte, lumea stătea la coadă chiar dacă avea acasă. Se luau produsele care veneau pentru ca să fie date la schimb cu altceva.

Marinarii, sportivii. Cum „talciocul” l-a „spart pe Ceașcă”

Mai erau și alte căi pentru afaceri. Marinarii aduceau țigări, whisky, covoare, prezervative, anticoncepționale, aur, bijuterii, cam de toate. Aveau dreptul să vândă dar și să dețină valută. Kentul, cafeaua „Arabica” erau „chei” pentru doctori, recepționeri la hotel ori profesori mai duri sau secretare de școli, instituții. Cotele de benzină erau și ele apreciate. Adică mulți cereau benzină contra unor servicii. Butoiul din magazie, canistra din portbagaj făceau parte din patrimoniul indispensabil. Cine avea benzină acasă era cineva. Mulți o economiseau pentru concedii sau călătorii mai lungi.

Evident, totul era prin prisma și filtrul Securității. La Timișoara, la începutul lui decembrie 1989, nu se știe cine (cel mai probabil, un ordin de la Securitate), a ordonat să se închidă talciocul de la Timișoara. Sârbii sau intermediarii care aveau marfă au rămas cu banii blocați, cei ce voiau să cumpere au rămas fără ce doreau. Unii dăduseră bani, alții se împrumutaseră cu dobândă să ia marfă. Evident, cine a dat ordinul, a dorit să creeze un focar de nemulțumire.