Ieri, pe la ora prânzului, mă aflam în trafic prin centrul Bucureştiului. Şi mă simţeam nedreptăţit. Semafoarele inteligente ale lui Nicuşor Dan probabil aflaseră, că doar de-aia sunt inteligente, că unul dintre marile mele coşmaruri de licean a fost artimetica.

Probabil că „inteligentele” nu-ţi dau voie să treci dacă nu rezolvi o integrală sau un radical, lucruri de care, recunosc, nu sunt capabil, pentru că altă explicaţie că s-a schimbat verdele de vreo cinci ori şi nu ne-am mişcat decât câţiva metri, eu nu găsesc. Se vede treaba că şi în jurul meu nu era niciun abonat la „Gazeta matematică” şi nici vreun campion la rezolvat problemele din vestita culegerea de Gheba, o carte care, pentru mine a fost mai de neînţeles decât „Ulysses” a lui James Joyce.

Ce să faci preţ de mai bine de trei sferturi de oră. E totuşi iarnă, geamurile la maşini închise, nici cu colegii de trafic nu te poţi împrieteni, că timp ar fi berechet să schimbi telefoane, să afli despre copii, neveste, soacre, scumpeturi ori, când se mai aude câte un  claxon nervos, clasicul: „S-a înrăit lumea, domnule”!

Pe la blondele aflate la volanul maşinilor din jur nu se cuvine să te holbezi, că nu e politicos şi mai este pericolul ca de fapt să te holbezi la un blond pensat şi epilat cu grijă, care se rujează graţios în retrovizoare. Aşa că am admirat din toate poziţiile, clădirile.

Spitalul Colţea. Şi mi-am amintit că în urmă cu fix 35 de ani, în noaptea de 21 decembrie 1989, holurile erau pline de oameni răniţi, unii întinşi pe saltele sau direct pe pardoseala însângerată, pentru că nu mai erau paturi goale în salone, de mulţimea celor care fuseseră loviţi de gloanţele care zburau pe afară. Medici, asistente, felceri, infiriere, şoferi de ambulanţe, alergau de colo-colo, încercând să ajute, să fie de folos. Cuvântul de ordine care se auzea strigat des era: „plagă împuşcată”.

Am mai înaintat niţel şi acum se vedeau zidurile Universităţii. Înmizerite cu nişte hidoşenii de graffiti, transpunerile hâde ale balaurilor din capetele unor descreieraţi. Şi m-am gândit la geamurile găurite de gloanţe de acum 35 de ani şi, dacă tot era să lase zidurile cu inscripţii, de ce nu s-au îngrijit să le conserve pe cele care au fost scrise în acea nopate fierbinte, îndemnuri la luptă pentru libertate şi blesteme la adresa lui Ceauşescu, decât strâmbăturile astea care nu spun nimic. Vechile îndemnuri măcar marcau un moment de cotitură din istoria noastră recentă.

După alte zeci de minute, semaforul inteligent s-a îndurat să-i mai lase şi pe cei mai slabi la matematică să mai înainteze câţiva metri şi am ajuns în faţa inaccesibilului până în ’89 Intercontinental. Nu ştiu cum, mi-au răsărit în minte versurile lui Adrian Păunescu: „Din ce pamânt a fost făcută ea / pe care o călcăm în pași întruna”...

Călcam în roţile maşinii, locul unde, fix acum 35 de ani, fusese baricada. Câţi oare dintre cei blocaţi în trafic la volan mai ştiau asta? Că acolo fusese, improvizată din mesele şi scaunele închesuite pe terasa de la Dunărea, baricada aceea care nu ar fi rezistat nici la un vânt mai puternic, nicidecum la asaltul unei blindate dintre cele care se aflau din belşug în zonă. Dar care a rezistat, ca un simbol.

Câţi oare dintre cei blocaţi în jurul meu în maşini, unii indiferenţi, alţii resemnaţi, alţii nervoşi, mai ştiau că pe acolo fusese o baricadă-simbol. Câţi dintre ei mai ştiu că acolo s-a cântat, pentru prima oară după foarte mulţi ani „Deşteaptă-te române”, Imnul nostru naţional. Până în urmă cu câţiva ani, destul de mulţi, încă mai era trasă pe asflat o dungă cu vopsea albă, amintind de locul unde a fost baricada. Acum nu mai este. S-a şters şi nimeni nu s-a gândit să mai marcheze acel loc. Mai marcăm un amărât de loc unde au murit eroi, când noi acceptăm să se mute recepţia oficială de Ziua Naţională, să se ţină pe repede înainte pentru că actualul preşedinte trebuia să plece în vacanţă, să se odihnească după oboseala concediului pe care tocmai îl terminase?.

Poate pare desuet cu aceste amintiri. Asociaţiile de revoluţionari, cei care au fost pe baricade înfruntând gloanţele, sunt acum formate din bătrâni ale căror amintiri din acele vremuri de sânge şi de glorie, aproape că nu mai interesează pe nimeni.

De ce cred eu că, totuşi, nu avem voie să uităm? Pentru că România a avut durerosul privilegiu ca după căderea comunismului să aibă un reper moral. Un reper stropit din belşug cu sânge, cu durere, cu lacrimile unor copii care nu îmţelegeau de ce taţii ori mamele lor nu se mai întorceau acasă, pentru că dimineaţă plecaseră la serviciu şi de la serviciu se întorceau întotdeauna acasă, poate cu ceva de mâncare în traistă pentru că avuseseră norocul să nimerească pe la vreo coadă „unde se băgase ceva”.

Şi cred că avem obligaţia ca de fiecare dată, când în România se întâmplă lucruri esenţiale, să ne raportăm la acest reper moral: eroii căzuţi şi luptătorii din Revoluţia Română. Să ne gândim, atunci când ar trebui să decidem, noi, poporul, la alegeri sau la referendum, dacă eroii din zilele uriaşe şi ucigaşe din decembrie 1989 au ieşit în stradă în faţa gloanţelor pentru ca în aceşti 35 de ani, în România să se întâmple ce s-a întâmplat.

Astăzi este 22 decembrie. O dată care pentru mulţi şmecheri nu mai înseamnă nimic. Sunt ocupaţi cu împărţirea contractelor din bugetul statului. Nu vreau acum să încep să enumăr jafurile din avuţia ţării sau nume de milionari care ar trebui să facă un milion de ani de puşcărie. Le cunoaşteţi şi îi cunoaşteţi foarte bine.

Dar aş vrea ca acest reper moral, al celor care s-au sacrificat, să ne fie îndrumar şi reper, măcar de-acum încolo. În lumea asta în schimbare majoră şi în vremurile astea foarte tulburi.

Şi pentru că vine Crăciunul, am să vă şi colind. Nu ca anul trecut, cu „O ce veste minunată”, ci cu altceva, mai actual. O creaţie a maestrului Tudor Gheorghe:

„Vin colindătorii cum veneau odată, leru-i ler,

Să colinde-n seara asta minunată, leru-i ler,

Dar li-i gura arsă şi li-s ochii-n lacrimi, leru-i ler

Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi, leru-i ler

Gazdelor creştine să-i primiţi în casă, leru-i ler

Şi cum se cuvine să-i poftiţi la masă, leru-i ler

Ni-i trimite sfântul sa ne-ncerce mila, leru-i ler

Domnii mari de astăzi să-şi deschidă vila, leru-i ler.

Sovaielnic pasul, mâinile plăpânde, leru-i ler,

Tremurat li-i glasul, nu stiu să colinde, leru-i ler,

Dacă stau la poartă şi nu zic nimica, leru-i ler,

Domnilor de astăzi să v-apuce frica, leru-i ler.

Mută-i întrebarea ce răsună afară, leru-i ler,

Am murit degeaba, ce-aţi făcut din tară, leru-i ler,

Tot în frig şi-n foame, tot cu mâini intinse. leru-i ler,

Pe la porţi străine ce ne stau închise, leru-i ler.

Vin colindătorii cum veneau odată, leru-i ler

Să colinde în seara asta minunată, leru-i ler

Dar li-i gura arsă şi li-s ochii-n lacrimi. leru-i ler

Prea degeaba sange, prea degeaba patimi, leru-i ler.

Crăciun fericit, oameni buni!