Așa a înșfăcat veneticul Gheorghe Bibescu tronul Valahiei, undeva pe la 1840, dând viață unor zicători de tot râsul: „A doua zi după alegerea noului domn, consulul general Dașcof povestea că într-acea noapte doamna Dașcof născuse o fată, și el, Dașcof, un băiat, înțelegând pe vodă Bibescu; și avea dreptate, căci pentru a scoate din urna electorală pe candidatul său de predilecție fusese silit să născocească fel de fel de proceduri”. Nu mai aprofundăm explicațiile zelosului Ion Ghica, care-i prezintă pe larg lui Alecsandri manevrele prin care Bibescu a fost cocoțat în fruntea românilor.

Nebunia lui Gheorghe Bibescu

 E suficient să punctăm – pentru că de aici înainte devine captivantă schița lui Ghica asupra societății Țării Românești de la jumătatea veacului al XIX-lea – că imediat cum a fost așezat în capul bucatelor, Vodă Bibescu s-a simțit dator să-și recompenseze binefăcătorii. Și nu oricum, că doar nu era un simplu calic ce frământa coarnele plugului sau un rob oacheș ce scormonea după aur în albia Lotrului. Ci în stil mare! Acest Gigi Bibesco, franțuzit după moda vremii, rusificat după forma pungii, prea puțin român însă, a decis să concesioneze, așa, din vârful unei pene boante, exploatarea tuturor minelor din principatul Valahiei unui industriaș rus! Trandaffirof pe numele lui. Și asta spre stupefacția boierilor pământeni, a popilor și a prostimii. Indignarea lui Ion Ghica, când îi scrie lui Alecsandri, e groasă: „Printr-o încheiere a sfatului administrativ, interpretând legea regulamentară într-un mod meșteșugit, Bibescu acorda lui Trandaffirof dreptul și monopolul de a esploata toate mineralele din țară”. Clar, nu?

Există, de ce să nu recunoaștem, și exemple mai recente, chiar calde. Dar să nu divagăm. Numai când pronunți, afectat, pe litere: Tran-daffi-rof, vedeți ce frumos sună? Cum să ne depărtăm de subiect? Îi dăm din nou cuvântul lui Ghica, pentru a înțelege și a băga la cap cum stătea treaba cu bogățiile Țării Românești în urmă cu aproape două sute de ani.

Regulamentul Organic

„Ca să fie bine înțeles – subliniază fostul prim ministru al României -, voi aminti că Regulamentul Organic (scornit tot de ruși, pentru munteni și moldoveni) regula dreptul de esploatare a minelor în modul următor: 1. Orice proprietar avea dreptul de a esploata minele de pe proprietatea sa, dând statului 10% din productul curat; 2. Descoperindu-se o mină pe o moșie particulară și guvernul voind ca acea mină să fie esploatată, avea dreptul să previe pe proprietar și să-i ceară a o esploata, iar în caz când, după 18 luni de la somațiune, proprietarul nu ar pune-o în esploatare, guvernul era în drept a o esploata pe seama statului, dând proprietarului 10% din productul curat”.

 Se înțelege? – cum clamează, victimă a unui tic verbal devastator, o distinsă profesoară (căreia n-am să-i declin identitatea)? Așadar, cum mânuise bibescul această colosală afacere? Revenim la boier mare Ghica, martor al „vremilor”, niciodată sub ele: „Sfatul administrativ, trecând peste drepturile de proprietate a moșiilor statului și ale clerului, acordase lui Trandaffirof dreptul de a se substitui proprietarilor; și s-a văzut deodată circulând două broșuri conținând dreptul acordat lui Trandaffirof, prevenind pe proprietari a avea să se conforme cu încheierea făcută întru aceasta de Sfatul administrativ”.

Na, belea! Bibescul dăduse toate bogățiile minelor din Țara Românească pe mâna trandafirului rus. Nu roșu, atenție! Nu încă. Ce făcură românii, pardon, boierii românilor, că doar nu ridicau capul săracii? Dă mărturie scrisoarea Ghiculescului: „Aparițiunea acelor broșuri și planurile lui Trandaffirof d-a aduce 5.000 de lucrători ruși a înspăimântat țara…”. Da’ repede i-ați mai aflat, bre, planurile! „… încât – zice tot Ghica – un strigăt s-a ridicat dintr-o margine la alta, și Obșteasca Adunare a trebuit să facă un raport la domn, blamând încheierile Sfatului administrativ, cerând anularea – un adevărat blam dat ministerului”.

Se aprind boierii

Curată și încântătoare revoltă! Ion Ghica era, la acea vreme, atât de mândru încât nu ezită să-i înșire lui Vasile Alecsandri în răvașul trimis conținutul actului prin care boierii pământeni se ridicau împotriva demenței bibescului. Merită spicuite câteva rânduri: „Preaînălțate doamne, Obșteasca Adunare a văzut cuprinderea ofisului înălțimeivoastre, cu nr. 154, ce ați binevoit să-i adresați la raportul cu nr. 166, și s-a pătruns de multă mâhnire pentru băgările de seamă ce-i faceți, că ar fi ieșit din hotarele atribuțiilor sale și că ar fi încălcat regulele buneicuviințe și a căzutului către înalta oblăduire rspect, cerând prin al său raport desființarea jurnalului încheiat de Sfatul administrativ extraordiner în privința esploatației minelor și întărit prin ofisul înălțimei-voastre…”.

Îmbârligat (și îmbârligător) textul boierilor, lingușitor, dulceamețitor, mieros. Dar ferm în esență. Bărbații cu stare ai Țării Românești se opun bibescului și, culmea!, își și asumă nesupunerea. În capul petiției semnează – după cum consemnează Ion Ghica – „Neofit mitropolitu Ungro-Vlahiei, președinte al Obșteștei Adunări”, urmat de reprezentanții influentelor familii de latifundiari, Filipescu, Cantacuzino, Bălăceanu, Nicolescu, Racoviță, Șuțu, Văcărescu etc.

„În dezbaterile asupra cestiunei Trandaffirof s-a relevat pentru întâiași dată talentul de orator politic al răposatului Barbu Catargiu, care, ca director al Departamentului Dreptății (ce ironie!) și deputat, a susținut cu mult căldură cauza concesionarului; dar elocința sa a trebuit să se aplece dinaintea cuvintelor patriotice a lui Costache Niculae Filipescu, a lui Niculae Niculescu și a celorlați deputați” – notează mulțumit Ion Ghica. Apoi, în continuarea ideii, așezând cuvintele în cadența unui marș triumfal: „Această victorie a Parlamentului din București din anul 1843 a fost urmată de satira plină de spirit a poetului Eliad, intitulată Măceșul”.

Prin urmare, boierii români i-au băgat mințile în cap bibescului smintit, retezând macaroana trandaffirofului rus. Atunci, pentru că mai departe, mai departe de Revoluția din ’48 și de eroicul Război de Independență, istoria mare ne-au împărțit-o tot rușii (cu excepția câtorva decenii mai norocoase, când muscalii au fost ocupați cu reorganizarea propriei ogrăzi). Și tot prin intermediul unor așa-ziși români, bibești, iliești etc. Rămâne ca posteritatea să-i judece. Și să nu-i ierte. Prezentul laș, amânându-le judecata până în pânzele albe (ale morții), i-a condamnat deja în istorie.