De câţiva ani, roşia participă la un intensiv şi abrupt program de cosmetizare, precum acele cucoane cu pieliţele întinse, de sub care pândeşte falsa promisiune a pungii de silicon.
Dacă îţi înfigi dinţii în ea - mă refer la roşie -, nu-ţi va curge o picătură de zeamă pe bărbie şi nu vei întâlni acel strat de răcoare vegetală, ci un fel de gumă de mestecat cu gust de săpun.
În acelaşi timp, e un aliment care el însuşi a urmat un program de alimentaţie, unul sănătos, bazat pe chimicale. Şi iat-o, asemenea culturiştilor, dezvoltată peste limitele sale fireşti şi închisă în adâncul lor. Nu mai e pătlăgica aia mică şi zemoasă, de încăpeau vreo cinci pe fundul oalei de cântar, acum mai mult de trei nu pot sta alături, căci se înghiontesc cu umerii lor supradezvoltaţi.
Înainte, taraba cu roşii era un loc al diversităţii, o lume vegetală în miniatură, forme diferite adăpostite sub acelaşi roşu potolit. Lângă una turtită vedeai alta lunguiaţă, apoi una un pic storcită, de parcă era supărată pe vecinele ei, şi alta asimetrică, semănând cu un gogoşar mai mic. Prin crăpăturile lor curgea sucul pământului. Acum, născute din tatăl-eprubetă, moşite de erbicide şi forţate chimic să crească, noile roşii globalizate sunt doar una, un prototip clonat la nesfâşit în toate supermarketurile.
Tomata este, în fond, o specie purificată etnic, în care legile pieţei au făcut selecţia naturală, şi astfel a apărut supratomata. Coaja nu numai că înveleşte produsul, ci este chiar produsul, pentru că tot ce are mai bun de oferit roşia cu muşchi este imaginea şi faptul că dacă o izbeşti de un perete, rezistă în mod rezonabil. Ai vrea să mai vezi şi ceva pământ pe ea, un mic semn că ar fi născută din ţărână sau că a trecut prin mâna unui ţăran, decât strălucirea aceea tâmpă de legumă-star de cinema, zâmbind egal din lădiţe cu poziţii ordonate, ca în sălile de cinema. Până şi cele cinci frunzuliţe arată ca o meşă atent aranjată cu fixativ în vederea unei şedinţe foto.
Borţoasă ca însăşi abundenţa, dar seacă pe dinăuntru, nu mai miroase ca o legumă, ci poartă cu mândrie lipsa oricărei arome. Satură, dar nu hrăneşte, stârneşte pofta, însă nu satisface, e ieftină, dar nu merită banii. Probabil că următorul pas în evoluţia ei controlată va fi un fel de minge medicinală de culoare ciclamen, umplută cu ipsos.
Comentaţi pe www.adriangeorgescu.ro
Recomandările noastre
