Desenele caricaturistului Evenimentului zilei din anii ’90, Adrian Andronic, în care apărea adesea Vadim împreună cu ospătarii de la Select, i-au adus notorietate națională sălașului defunctului tribun. De la detaliul ăsta am pornit când mi-am zis să-i calc pragul cărciumii, ca reporter de „Viață Mondenă” ce eram.

Se întâmpla prin ’93 și nu mi-a părut rău. I-am moștenit chiar și separeul în care se îmbăta muci cu toți lingăii care-l pupau în zona perianală. Știu asta că mi-a confirmat-o chiar domnu’ Liviu, patronul locandei, cu care sunt prieten și acu’, după 26 de ani. Vadim o rărise cu bețivăneala și n-o mai ardea pe trăscău, că făcuse diabet iar din spate, la aspirație, ca’n Formula 1, apărusem io pe circuit precum Prost după moartea lui Senna. Sic transit gloria mundi.

Cu dom’ Liviu am stabilit, încă din prima seară când ne-am cunoscut, o convenție. Io vin la el de câte ori vreau, cu cine doresc, bag la jgheab, dau doar pourboire-ul chelnerilor, dar cu condiția să nu apară niciodată la ziar nimic despre cârciuma sa și clienții săi.

A fost și este, de departe, cel mai profitabil deal, de tipul win-win, din all my life. Că și acu’, după douășase de ani, contractul e valabil. Am făcut la Select sute de interviuri, că aveam nevoie de un loc discret, cu servire mișto, ca pentru de-ai casei, și m-am troznit cu cine și de câte ori am vrut. Mi-am făcut și nunta acolo și le-am aranjat și altora genu’ ăsta de nenorocire.

Deși mi-a zis că pot să vin la el în crâșmă fără să anunț, oricând, io l-am sunat de fiecare dată. Îi spuneam că vin cu încă șapte inși, că mă-ntreba doar atât: „Câte persoane, domnu’ Mihnea?”. Îi spuneam că șapte și, când vedea că suntem numa’ patru, se bucura.

Gusturi cosmopolite

Cârciuma nu s-a schimbat aproape deloc de atunci încoace. E înghețată în timp. Până și chelenerițele și fețele de masă sunt cam tot alea. Iar haleala, fără să fie fancy, e ok pentru unu’ ca mine, care se presupune că are o școlarizare destul de costisitoare prin crâșmele din București și nu numai. Prețurile nu m-au interesat ever, da’ știu că nu-s tocmai ok pentru ăia cu arici în buzunare. Că așa se selectează clientela.

Piesele de rezistență care pe mine mă dau pe spate în localu’ ăsta încremenit în alte vremuri, cu un oarecare iz de protipendadă comunistă, sunt foie gras-ul la tigaie cu ciupercuțe la grătar, stropite cu un sos franțuzesc fin, cu o vagă aromă de usturoi și lămâie și, cum nu, sturionul, oricare ar fi el: păstrugă, cegă, nisetru sau morun – numa’ acipenseridă să fie – la grătar, doar cu sare și lămâie, nu cu mujdei cum îl mănâncă ghiolbanii și-i strică gustul. Ah, și să nu uit, mai e și e și biftecul tartar pe care-l comandam nu la porție, ci la kil.

Vadim halea ca maestrul său, nea Jenică Barbu, fasole cu ciolan. Bună și aia, că am testat-o. Că asta era glojdeala lor favorită mi-a confirmat-o și unul dintre celebrii „frați Chivu”, mandatari ai la fel de notoriului Minion, de lângă Piața Amzei, din anii ’80. P-ăsta l-am cunoscut la „Bolta Rece”, de pe Popa Savu, cam tot pe vremea aia, și de la el am învățat că un șalău pane e ideal cu un sos remoulade întins peste el și un pahar de rose alături.

Obiceiuri vechi de Sfântu’ Petru

Mă rog, timp de mai bine de douăj de ani, de Sf. Petru, când mă prindea sărbătoarea pe uscat și la București, mi-am făcut onomastica la Select. Doar cu prieteni intimi și numai „băiețești”, fără femei. La fel ca-n poza asta care e datată 29 iunie 1994 și în care sunt pozat de „Fiara” Cătălin Luțu și încadrat de Radu „Baraba” Popa și Florin Manole și, în extremă dreaptă, Călin „Macarie” Darie, tustrei foști reporteri ai „Bulinei Roșii”.

Mișto e că Baraba, obișnuit să facă, atunci când se îmbăta, cascadorii pe fereastra bufetului de la EVZ, de la etajul doi al Casei Scînteii, l-a îndobitocit și pe chelnerul – care rămăsese cu noi peste noapte să ne facă aprovizionarea cu cele necesare chiulabalei – să rezoneze în tandem cu el pe pervazul geamului  din separeul lu’ Vadim în care devenisem io locatar temporar.

Cu țăranu’ la Select

Acolo, acu’ un sfert de veac – pot să spun în sfârșit, că s-a prescris – obișnuiau să cardească la Select: Andrei Pleșu – cunoscut mâncău, Cornel Dinu, George Pădure – înainte să scăpăteze și multe alte alte vipuri ale acelei ere.

Mi-aduc aminte că, odată, pe când eram la „România liberă”, și scrisesem nu’ș ce nastupenie de prin Caraș-Severin, m-a invitat la masă, să cădem la pace, Sorin Frunzăverde, care era ministru, da jupân de facto în județul ăla. Nu mai țiu minte la ce portofoliu era, ori la Apărare ori la Turism, habar n-am și mi-e lene să scotocesc gugălu. M-a întrebat dacă știu unde e localul. M-a umflat râsul. Mă rog, mă duc acolo, cu blugii mei ofiliți și o vestă de reporter, tip Cristoiu, da’ ponosită nasol și mă așez la masă cu el.

Frunzăverde mă evaluează dintr-o privire și mă etichetează corect: mocangiu falit. Țăranu’, că așa a fost și sunt sigur că nu s-a schimbat, își comandă un platou cu telemea de oaie, salată de vinete, roșii, ceapă verde, zacuscă și, la felu’ doi, mititei cu muștar și cartofi prăjiți cu brânză rasă, toatul asezonat cu o sticlă de whisky. Și-mi zice să comand ce doresc.

Mie-mi era poftă de un cocktail din cozi de raci și – damblaua mea de pe vremea aia – un Stroganoff de vită cu orez al dente, cu o salată verde alături, bașca o sticlă de Beaujolais, că era toamnă târzie și tocmai se făcuse zaibărul franțuzesc. Ăla, deși bulbucat din născare, mai să-i sară ochii din cap. N-a zis nimic, da’ se cam foia pe scaun. La plecare, când a cerut nota și chelnerul i-a zis că totu’ e în contu’ meu, mai să se scape pe el. M-am simțit foarte bine.

Cre’ că o să trec p-acolo zilele astea, că-n frigider mai am doar niște cuburi de gheață. Ce să fac, sunt pofticios.

Te-ar putea interesa și: