Și-a trăit copilăria și adolescența în casa unchiului Mihail Sadoveanu, din București. Lua masa, pe Pitar Moș 20, cu pictorul Corneliu Baba și dramaturgul Victor Eftimiu, amicul autorului Fraților Jderi, scriitor răsfățat și onorat de comuniști cu funcții înalte. După moartea sa însă, când tânăra Ada avea 17 ani, pavăza unchiului a pălit în fața tăvălugului roșu. Au urmat o carieră de actriță – sufocată după zece anotimpuri reci, la fi nalul anilor ’70, de tenebrele regimului totalitar -, exilul la Paris, suferința, umilința și mizeria. Peste toate necazurile unui apatrid, s-au suprapus moartea tatălui, moartea mamei – părinți fără mormânt înfl orit, înghesuiți în urne, pe un minuscul balcon parizian -, lacrimile propriului copil, neadaptat, mic fi ind, la rigorile străinătății, dorul incomensurabil de casă, de acasă. Ada D’Albon, femeie ce nu-și mai găsește astăzi liniștea decât în brațele lichide ale Coastei Bretaniei, a revenit, recent, în România. Pentru a-și săruta rănile cicatrizate, pentru a-și alina sufl etul, pentru a lansa o carte, pentru a face cunoștință (și) cu dumneavoastră.

Evenimentul zilei: Cine sunteți, stimată doamnă? Și care este povestea dumneavoastră?

Ada D’albon: Sunt o persoana în declin care renaște ori de câte ori întâlnește lucruri frumoase.

– De câte ori renașteți pe zi?

– Renasc de fiecare data când citesc o carte buna, de fiecare data când scriu, de fiecare data când întâlnesc oameni extraordinari.

– Când ați început să scrieți, la ce vârstă?

– La 7 ani, scriam poezii. Proaste. În adolescență am început sa compun piese de teatru. Multe. Am vreo 30 de piese de teatru scrise. Mai am, de asemenea, câteva romane, câteva povești pentru copii.

Casa, îngropată sub palatul lui Ceaușescu

– Cum ați regăsit România acum, la revenirea din Franța?

– Sunt de doua zile la București. N-am apucat sa vad decât casa în care am crescut…

– Ați fost pe Pitar Moș, numărul 20, la casa în care a trăit și s-a stins Mihail Sadoveanu – unchiul mamei dumneavoastră – și, totodată, locul în care v-ați petrecut copilăria și adolescența?

– Urmează să merg. Mai întâi voi trece pe la casa mea, unde acum, chiar peste ea, este construit palatul lui Ceaușescu (n.r. – Casa Poporului). Cine știe, poate, daca sap, voi gasi macar o cheie sau un nasture care mi-a aparținut cândva…

– La plecarea din România comunistă, în 1981, ați lăsat în urmă această casă, pe pereții cărora atârnau pânze de Tonitza și Tintoretto. N-ați putut să luați mare lucru în exil. Îi purtați pică lui Ceaușescu?

– Nu. Dar absolut deloc. Daca ar fi sa port cuiva pica, aș purta pica prostiei omenești și vulgaritații.

– Cum vi-l amintiți, cum l-ați păstrat în inimă pe ilustrul dumneavoastră înaintaș, pe Mihail Sadoveanu?

– L-am recitit de curând și sunt copleșita. Sunt în fața unui dement care depașește Everestul. Și ca sa cunoști Everestul, trebuie sa-l urci. Ca sa cunoști Oceanul, trebuie sa-l strabați. Cine l-a denigrat pe Sadoveanu, n-a citit niciun sfert din ce-a scris acest om. Doar a ascultat în dreapta și-n stânga tot felul de prostii, fara sa citeasca opera acestui mare scriitor. Daca-l citești, nu poți sa spui tot ce-au spus detractorii lui. E imposbil! La Sadoveanu, fiecare gest uman, fiecare respirație se conjuga cu locul de unde am venit, mai precis cu Natura. El nu are descrieri de natura, el are în carți viața omului care, prin natura, ajunge la dumnezeire.

Scriitura lui Sadoveanu și sexualitatea femeii

– Frumos spus. Ce creație de-ale sale v-a impresionat cel mai mult?

– Îmi plac și romanele istorice, dar mai puțin. Scrierile scurte, în schimb, povestirile despre Primul Razboi Mondial, sunt extraordinare. Am observat ca nu folosește dintr-o data cel mai dur cuvânt, îl trece în etape, secvențial , prin fața ochilor cititorului. Îl încarca treptat și obține astfel o duritate cu mult mai puternica decât daca ar fi încercat s-o exprime dintrun singur foc. Exact ca în cazul sexualitații unei femei, care este mult mai ispititoare atunci când i se ghicesc formele, și nu atunci când este complet dezbracata.

– Spuneați mai devreme că Mihail Sadoveanu este denigrat, în prezent, în România. De ce?

– Vai de mine, dar multa lume face asta! Și o spun eu, care nu sunt o nepoata directa a marelui Sadoveanu. Mama mea a fost sora soției scriitorului.

– Dar ați trăit în casa lui.

– Așa e. Copilaria și adolescența mi le-am petrecut în casa lui Sadoveanu de pe Zambaccian, numarul 15. Aveam 17 ani când a murit.

– Considerați că Sadoveanu este denigrat de români…

– Cel mai bine ar fi sa se strânga niște oameni de geniu care sa-l traduca pe Sadoveanu în cele mai importante limbi de circulație internaționala. Dar nu știu daca exista astfel de specialiști, pentru ca limbajul creat de unchiul meu e ceva unic în lume. E un vocabular atât de expresiv… E cumplit! Va spun sincer ca Sadoveanu a fost un dement, citești și nu-ți vine sa crezi. Te gândești ca ori a facut un pact cu Dracu’, ori unul cu Dumnezeu. Nu este normal. A fost, în orice caz, peste Balzac, pe care, de altfel, îl ador. Citiți-l și veți vedea ca am dreptate! Uite, de exemplu, Olanda, «Amintirile din Olanda»! Citeam și țipam de bucurie. Trebuie sa ai o anumita sfințenie, religiozitate sa te apropii de textul lui Sadoveanu. Dupa trei pagini, va veți converti la religia lui Mihail Sadoveanu.

Franța vulgară, Macron și țiganii români

– Cum este privită România în Franța, stimată doamnă?

– Foarte prost. Aceasta este cea mai mare suferința a mea. Este o suferința sfâșietoare.

– Dar ce știe Franța vulgară, Franța de zi cu zi despre România? Despre valorile ei culturale?

– Habar n-are! Franța obișnuita e bulversata de confuzii. Când zice România, zice Budapesta, Sofia, habar n-are. «Ce sa vad în România?», «Ce sa fac acolo?», întreaba francezul obișnuit. Valul acesta de țigani care a trecut peste Occident a facut mult rau imaginii României. Scriu în cartea mea de memorii și despre acești țigani care fura peste tot pe unde ajung… Fura și ei sa se puna în rând cu lumea.

– E aiuristică și apropierea aceasta între termenii „rom” și „român”.

– Exact. Sa știți ca intelectualii de pe Sena habar n-au de aceste finețuri, de aceste deosebiri esențiale. Președintele Franței, Macron, chiar spunea la televizor – victima a acestei confuzii generate de ignoranța – ca românii sunt ultimul popor din lume. Îmi venea sa sparg televizorul de nervi.

– Cum am putea să schimbăm această percepție greșită? Cum am putea să îndreptăm lucrurile? Deși mi-e greu să cred că francezii nu știu că și Brâncuși, și Eugen Ionescu, și Cioran au fost români neaoși înainte de a deveni francezi în acte…

– Eu zic ca habar n-au franțuzii de asta. Traiesc de zeci de ani la Paris. Domnule, habar n-au! Ei îl încurca pe Cioran cu Ionescu, lui Brâncuși – daca-i pronunța numele franțuzit, adica Brancusi – îi rezerva din capul locului o origine franceza. Cât despre îndreptat lucrurile, ce sa spun… E nevoie de oameni onorabili, impecabili ca moralitate, care sa aiba noblețe sufleteasca și dragoste pentru amarâta asta de țara a noastra. Doar astfel de oameni ar putea schimba – în bine – percepția Occidentului despre România. Altfel, trebuie sa se întâmple ceva care sa zguduie puternic fiecare român în parte. Pentru ca românii au jumatate de cap geniala, și jumatate împovarata de gelozie… Nu suporta sa fie depașit de vecin. Așa începe o fuga, o nebunie care nu-i unește pe români, ci, din contra, îi dezbina. V-o spun din experiența mea. Am facut, în Franța, un teatru, iar actorii români care n-aveau nimic de lucru și doar se plângeau de viața grea din exil, în loc sa vina lânga noi, sa puna umarul, sa ajute, sufereau de o gelozie crâncena… Aruncau cu vorbe rele pe ici, pe colo. Aștia sunt românii.

Hoții de buzunare și jihadiștii

– Ce înseamnă frumusețea, stimată doamnă?

– Ce-mi place mie.

– Iubirea?

– Același lucru. Spunea cineva ca dragostea e simpla: crezi sau nu crezi! În ea.

– S-a stins afinitatea dintre România și Franța? Sau, mai corect spus, afinitatea României pentru sora mai mare, Franța?

– Da, acum vorbiți englezește. Facebook, yes, no. Nu mai exista nicio afinitate.

– În Franța nu se vorbește engleza?

– Ba da. Nu mai avem cântece, ci versuri și sarbatori englezești sau americane.

– Mai sunt la modă în Franța scheciurile despre români, scheciurile în care românii sunt, de fapt, umiliți, jigniți, așezați alături de hoții din metroul parizian etc.?

– Sigur. Chiar scriu în carte despre acest aspect neplacut. Și atrag atenția asupra unei realitați palpabile. De ce la metroul parizian sunt anunțuri cu avertizari legate de presupușii hoți de buzunare români și nu sunt avertizari legate de jihadiști? Doar ultimii au îngrozit o lume întreaga prin acțiunile lor sângeroase.

Martoră la convorbirile dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej și Mihail Sadoveanu!

Amintirile Adei D’Albon despre Mihail Sadoveanu, unchiul mult iubit, sunt, indubitabil, subiective: „Sigur, nu a putut să împiedice la vremea lui nedreptățile comise cu care este asociat. Ceea ce mă doare mai mult este că am auzit aceste critici acerbe pronunțate de cei care au savurat, cât timp omul era în viață, momentele plăcute de la masa lui. Nu pot povesti decât ceea ce am văzut cu ochii și am auzit cu urechile. Prezența mea inocentă în toate colțurile casei nu deranja pe nimeni și am fost martoră la lungile convorbiri telefonice între Gheorghe-Ghoerghiu-Dej, șeful statului, și unchiul meu”.

Pledoarie pentru intelectuali și mănăstiri

Ada D’Albon n-a uitat ce discutau cei doi oameni de stat: „Îmi amintesc prea bine pledoariile lui Sadoveanu pentru a-l convinge pe interlocutorul lui sa îi grațieze pe o mulțime dintre cei trimiși abuziv în închisoare, așa cum se întâmpla de fiecare data în lumea totalitara a celor puternici. Sadoveanu a cerut pensii pentru intelectualii vechiului regim pe care noua guvernare îi pusese la index și s-a opus cu vehemența distrugerii mânastirilor atât de numeroase în România noastra”.

Maria Tănase și artiștii ruși din casa de pe Pitar Moș

Cum arăta o seară culturală memorabilă în casa lui Mihail Sadoveanu? Ada D’Albon are cuvântul: „Mi-amintesc de serile luminoase, când salonul cel mare gemea de lume elegantă, vorba era calmă, râsetele armonioase; artiștii veneau să ne încânte cu arta lor; Sviatoslav Richter (1915- 1997 – muzician sovietic de origine ruso-germană, considerat unul dintre pianiștii geniali ai secolului XX) cânta la pianul nostru – venea chiar zilnic, diminețile, să repete liniștit în vederea concertului de la Ateneul Român; mari chitariști și cântăreți ruși ne fermecau cu melancolia sunetului slav; Maria Tănase, ajunsă celebră grație lui Sadoveanu, devenise prietena familiei și ne vrăjea cu harul ei ieșit din străfundurile veacurilor (cred că francezii nici n-au habar că Edith Piaf cânta Sanie cu zurgălăi sub titlul Johnny tu n’est pas un ange), pictori, actori, scriitori, poeți, ne încântau cu inteligența și umorul lor…”.

Mama se aruncă în fața puștii

În august 1944, dupa ce România s-a aliat cu Rusia împotriva Germaniei, întreaga delegație diplomatica a țarii noastre de la Praga, oraș aflat sub ocupație nazista, a fost trimisa în lagar. Nici D’Albon senior, diplomat și tatal Adei, n-a facut nota discordanta: „Ne-au încărcat ca pe animale într-un vagon – îmi povestea tata – și am plecat spre Germania. Mama mea, firavă, a rămas fără lapte. Dar se descurca foarte bine. Când trenul se oprea în câmp și nemții își făceau de mâncare, mama aduna cojile de cartofi pe care le aruncau soldații și le fierbea în apa de la locomotivă. Așa m-a hrănit”, rememoreaza nepoata lui Sadoveanu.

„Trage, lepădătură!”

Înainte de a evada din lagarul nazist și de a ajunge în România, via Italia și Vatican, familia D’Albon a trait un moment de cumpana în prizonieratul din Germania: „Eram închiși mulți oameni într-o camera, eu plângeam des și un soldat enervat și-a îndreptat arma catre mine – mi-a mai povestit tata. Atunci – spunea el – mama s-a aruncat în fața puștii, strigând în germana: «Daca ai o mama și ești totuși o lepadatura, trage!» Încremenisera toți. Soldatul și-a plecat capul, rușinat, și a plecat”, a mai povestit Ada D’Albon.