Înaintea plecării într-o călătorie prin ţară ori aiurea, nu obosiţi a vă îndrepta mai întâi spre izvorul credinţei din Betleemul nostru, acolo unde s-a născut creştinismul la români: Peştera Sfântului Apostol Andrei, aflată nu departe de Monumentul triumfal Tropaeum Traiani, piatra de hotar a intrării noastre în istorie ca popor de viţă nobilă.

Reportaj trimis de Lică Pavel, pentru concursul "Câştigă o vacanţă la Praga". Puteti participa şi voi trimiţând reportaje sau simple impresii, însoţite de imagini, la adresa turism@evz.

Un monument ridicat, din porunca împăratului Traian după ultimul război cu dacii, la patru decenii după sfinţirea acestui pământ de paşii întâiului chemat la apostolie. 

Fratele lui Simon Petru din Betsaida Galileii a ajuns pe meleagurile noastre după sinodul apostolic din anul 50, în a doua sa călătorie misionară, reuşind să-i determine pe închinătorii lui Zamolxe să-şi învăluie sufletul în veşnica lumină a Mântuitorului Iisus Hristos.

Aici, unde nefericitul poet latin Ovidiu îi lăuda pe daci, plângându-şi totodată soarta şi iubirea care, pare-se, i-a adus exilul, Apostolul Andrei îi învăţa pe localnici o altă iubire prin care puteau afla Calea, Adevărul şi Viaţa. Andrei a purtat cuvântul lui Hristos în aşezările din Delta Dunării, a întemeiat comunităţi creştine la Histria, Tomis, Callatis şi-n alte locuri din marea Dacie. Sălaş îşi găsea în grote, liniştea în păduri. Tradiţia şi izvoarele scrise fac mărturisire că a locuit într-o peşteră pe Valea Casimcei, apoi într-o grotă din Stânca Apei Negre unde se află acum Centrala Atomoelectrică Cernavodă.

Dar cel mai cunoscut sălaş şi primul locaş de cult din România este o peşteră ce poartă numele Apostului, în apropierea comunei Ion Corvin, la 3,15 Km sud-est de şoseaua Constanţa-Ostrov.

Numele Andrei se tâlcuieşte prin flăcău, voinic, viteaz, dârz, neînduplecat. De aceea, poate, biserica apostolică întemeiată de el acum 2000 de ani, prin Cuvânt de la Mântuitorul şi nu de la oameni, este echilibrată, neânduplecată şi stabilă.

Prima biserică naturală a românilor orientată, evident, cu faţa spre soare-răsare, are două încăperi: pronaosul, unde există şi un pat cioplit în stâncă, pe care se odihnea Apostulul şi naosul, înnobilat cu o turlă înălţată în 1993 de un fost monah, preacuviosul Nicodim.

Frumoasa faţadă a peşterii a fost reconstituită tot atunci, după modelul celei din 1943, cînd oameni credincioşi şi înţelepţi au înţeles să dea cinstirea cuvenită peşterii redescoperite. Redescoperită pentru că vremea şi vremurile n-au cruţat locul sfânt unde se aşezaseră sihaştrii. Stăpânirea otomană de mai bine de patru veacuri după pierderea Dobrogei de către Mircea Cel Bătrân şi stăpânirea comunistă au aruncat peştera în ruină şi profanare, ea fiind folosită într-o vreme chiar ca staul pentru oi. Acum, datorită ostenelii celui care a fost IPS Lucian Arhiepiscop al Tomisului, aici înfloreşte viaţa monahală în preajma unei biserici noi, impunătoare.

În apropierea peşterii sunt cele nouă izvoare cu cea mai pură şi bună apă din Dobrogea, căutată în vechime chiar de sultani pentru efectele ei curative. În pârâul format de izvoare a botezat Andrei primul creştin român.

Şi nu departe de aici, un gigant al poeziei chemat de tradiţia creştină spre aceste locuri, a găsit un izvor care-i poartă de atunci numele: Eminescu.

Folclorul dobrogean, printr-o tulburătoare şi genială licenţă poetică, îi aduce pe Decebal şi Traian la schitul din tei să asculte slujbele Apostolului:

                                  “ La schitul din tei                                      Crucea lui Andrei,                                      Cine că-mi venea                                      Şi descăleca?                                      Venea Decebal                                      Călare pe-un cal                                      Sfinţii că-i găsea,                                      Cu ei că-mi vorbea                                      Dar nu se-nchina,                                      Nici cruce-şi făcea.                                      La schitul din tei,                                      Crucea lui Andrei,                                      Traian că venea,                                      La slujbă şedea,                                      Slujba asculta                                      Şi îngenunchea                                      Şi nu se-nchina…                                      Pe murg călărea                                      Şi calea îşi lua,                                      La cetatea lui                                      A Trofeului…  ”

Istoriceşte vorbind, Andrei please de pe aceste locuri înainte de confruntarea de la Adamclisi. Plecase şi fusese considerat iscoadă a dacilor în Imperiul Roman, acesta fiind încă un motiv al răstignirii sale pe crucea în formă de X, într-un 30 noiembrie al anului 87, când Apostolul avea 90 de ani.

Un popor care îşi începe alfabetul cu litera A de la Andrei şi-l încheie cu X de la crucea martiriului Apostolului sau cu Z de la numele lui Zevedeu, tatăl lui Andrei şi al lui Petru, amândoi jertfiţi întru Domnul, un popor care şi-a trimis Luceafărul în Betleemul românesc, un popor născut din simbioza daco-romană nu poate fi decît un popor ales, cu un destin mesianic şi profund ecumenic.

Veniţi, dar, oameni buni, înainte de a pleca spre alte zări şi închinaţi-vă în locul naşterii noastre ca neam creştin dintru începuturi, loc unde a luminat şi raza Luceafărului românesc. Căci triada Andrei-Adamclisi-Eminescu este Sfînta Treime a dăinuirii noastre pe întinsurile străvechii Dacii.