Într-o declarație făcută la Istanbul, la scurt timp după sosirea sa, sâmbătă dimineața, Erdogan a spus:

„Această insurecție este o binecuvântare de la Allah, pentru că ne va permite să curățăm armata!”

Așa cum au notat pe Twitter mulți analiști, declarația lui Erdogan de la Istanbul reprezintă un semn clar pentru evenimentele ce urmează, cu liderul turc – al cărui regim a devenit tot mai dictatorial în ultimii anii – pregătindu-se de represalii severe împotriva armatei, pe care o percepe de multă vreme ca pe o amenințare la adresa visurilor sale de instaurare a unui islamism autoritar.

„Presupunând că puciul va eșua, autoritarismul lui Erdogan va crește”, a scris pe Twitter expertul geopolitic Ian Bremmer, președinte al Eurasia Group.

Nadav Pollak, membru în board-ul Washington Institute, citat de Business Insider, este de aceeași părere cu Bremmer:

Dacă Erdogan avea nevoie de un pretext pentru a-și întări conducerea autoritară, a descoperit acum o mulțime în Turcia.”

Casa Albă a difuzat un comunicat vineri, condamnând insurecția și făcând apel către toate părțile „să sprijine guvernul ales democratic în Turcia”.

Însă tentativa de lovitură de stat „pune o dilemă guvernelor din Statele Unite și din Europa”, a apreciat într-o declarație pentru New York Times Richard N. Haas, președintele Consiliului pentru Relații Externe:

„Sprijini un puci nedemocratic” sau „un lider din ce în ce mai nedemocrat?”

Erdogan a fost ales prim-ministru în anul 2003. Când guvernarea s-a s-a încheiat, în 2014, a candidat la funcția de președinte, care, până atunci, avea mai mult un rol protocolar.

Însă, în ultimul an, Erdogan a reușit să-și sporească semnificativ puterile de președinte, în urma celor 14 atacuri teroriste de pe teritoriul Turciei. Și acelea au fost pentru el „o binecuvântare de la Allah”.

„Niciodată până acum, în acest sistem, o persoană nu a mai adunat atâtta putere, cât a reușit Erdogan”, declara în mai, pentru Washington Post, Soner Cagaptay, director al Turkish Research Program la Washington Institute for Near East Policy.

„Turcia s-a transformat în mod evident o dictatură personală”, declara Aykan Erdemir pentru Business Insider la scurt timp după ce fostul premier Ahmer Davutoglu demisiona la presiunile președintelui, în luna mai.

„Erdogan domină întreaga scenă politică și refuză să împartă puterea cu cineva.”

Atitudinea echivocă a lui Davutoglu față de intenția liderului turc de a modifica Constituția pentru a institui un regim prezidențial, care „ar formaliza rolul de forță dorit de Erdogan”, a contribuit decisiv la tensiunile care, în final, l-au împins pe fostul prim-ministru să demisioneze, susține Steven Cook, membru superior la Centru de Studii pentru Africa și Orientul Mijlociu al Consiliului pentru Relații Externe. El adaugă:

„Nu îmi aduc aminte de un episod asemănător, deși, desigur, au existat patru lovituri de stat în Turcia. Totuși acesta este foarte diferit.”

Represiunile lui Erdogan la adresa presei și a criticilor regimului au atras condamnări prompte din partea Statelor Unite și a comunității internaționale.

David Sanger, corespondentul pentru securitate al New York Times, scria vineri:

„Eforturile sale de a vira spre islamism și de a elimina prea de informații și grupările de opoziție au făcut ca oficialii americani să fie prinși între instinctele lor de a sprijini democrația și dependența de un lider tot mai autoritar.”

În acest context politic foarte complicat și inflamat a izbucnit lovitura de stat de  vineri – un atentat la puterea lui Erdogan, pe care cel puțin un analist politic îl pune pe seama „promisiunilor încălcate și a paranoiei tot mai mari” a președintelui.

„Era puciul inevitabil? Nu”, scrie Michael Rubin, de la American Enterprise Institute în Foreign Policy. „Însă puciștii își justifică probabil acțiunea pe credința că salvează Turcia de o conducere tot mai personală și ideologică.”

Și Rubin continuă:

„Erdogan a promis că va conduce în beneficiul tuturor turcilor, dar el se abate tot mai mult de la promisiune. A primis că va reface economia, însă corupția face ravagii, moneda se clatină, iar recesiunea ar putea să apară. A promis pace, însă politicile sale din ce în ce mai agresive au izolat Turcia atât în Occident cât și în Orientul Apropiat. A promis siguranță, însă turcii se tem că recentele atacuri teroriste nu sunt decât începutul. În același timp, puciștii ar putea cred că consolidarea puterii lui Erdogan le oferă acum o ultimă șansă, înainte de a fi prea târziu.”

 


Aaron Stein, analist specializat pe probleme Turciei de la Atlantic Council, declara pentru Wall Street Journal, vineri, că lovitura de stat „demonstrează instabilitatea politică din Turcia, în timp ce țara se înglodează în conflicte… și este membru activ în coaliția anti-ISIS”.

Stein adaugă:

„Puciul poate eșua, însă el va duce la epurări, indiferent de cine va rămâne la putere.”

În mod paradoxal, relațiile guvernului cu armata – multă vreme minate de neîncredere și de suspiciune – păreau să se fi îmbunătățit în ultima perioadă.

Noah Blaser, corepondentul din Istanbul al Foreign Policy, scrie:

„Guvernul turc și armata au părut a fi aliați puternici în ultimii ani. În 2014, un tribunal turc a eliberat numeroși ofițeri superior din închisori, condamnați în procesul puciului Ergenekon, o decizie care a permis în mod evident AKP, partidul majoritar al lui Erdogan, să își îmbunătățească relațiile cu conducerea armatei. Iar anul acesta, Curtea Supremă a respins toate acuzațiile în cazul Ergenekon, hotărând că rețeaua secularistă nici nu a existat.”

Blaser notează și că Ankara a dat „mână liberă” armatei să combată insurgenții Partidului Muncitoresc Kurd (PKK) în sud-estul țării, garantându-i „o imunitate mai mare în fața acuzațiilor de violențe”.

Așa cum subliniază Cengiz Candar, expert în probleme turce, în Al-Monitor, încălzirea relațiilor dintre guvern și armată a fost una de conveniență:

„A fost o alianță. Însă armata nu este prietena lui (Erdogan – n.r.) – nici sentimental, nisi instituțional, nici ideologic.”

Erdogan a demonstrat că este gata să-i respingă „chiar și pe aliații cei mai apropiați ai AKP”, pentru a modifica Constituția și a-și consolida puterea personală, susținea în mai dr. Jonathan Schanzer, vicepreședinte la Fundația pentru Apărarea Democrației din Washington, citat de Business Insider:

„Este evident că Erdogan își bătătorește calea către obținerea puterii absolute.”

Chiar și în aceste condiții, Erdogan a fost ales în mod democratic, iar masele mari de oameni care au ieșit vineri noaptea pe străzi, pentru a se opune loviturii de stat arată că populația preferă regimul său unui regim militar.

„Se poate ca AKP și Erdogan să aibă un rol foarte polarizator și să fi îndepărtat un segment important din populație, însă încă se bucură de sprijinul a peste 50% din aceasta”, spune Gonul Tol, directorul Institutului pentru Studii Turce.

Chiar dacă îl văd pe Erdogan mai puțin rău decât un regim militar, turcii sunt în mod evident conștienți de modul în care țara lor a ajuns în această fază. Halil Aktas, un participant la protestul din Piața Taksîm din Istanbul, a declarat pentru Foreign Policy:

„Turcia a fost polarizată și adusă în pragul războiului de un singur om, Erdogan. Această situație nu va mai continua nici măcar o zi de acum încolo.”