O Declarație de Fidelitate care ne arată cum Academia Română se transformă în Academia Republicii Socialiste România.

Am citit cu surprindere un articol publicat pe cotidianul.ro publicat de Eugen Mihăescu dedicat ultimei inițiative a Academiei Române. Câteva capete luminate au gândit o declarație care să fie impusă tuturor membrilor Academiei Române. Un formular cu o formulare care te poartă în timp, dar nu în viitor, ci în trecut. Într-un trecut nu prea îndepărtat, demn de Academia R.S.R.

Ce le-a trecut prin minte să oblige membrii Academiei să semneze? O declarație de fidelitate. „Nu voi iniția și nu voi încuraja în nici un fel activități care să aducă prejudicii țării mele, bisericilor și cultelor religioase acceptate de societatea românească și nu voi știrbi, prin comportamentul meu, autoritatea acestei prestigioase instituții în ansamblu și nici demnitatea colegilor mei. Mă angajez să nu comentez sau transmit (propag) problemele interne ale instituţiei şi ale membrilor săi în afara cadrului Academiei Române, să-mi respect colegii şi să nu aduc, prin afirmaţiile sau faptele mele, atingere demnităţii şi prestigiului lor.”

Citind această declarație de fidelitate, ai senzația că Academia se pregătește să devină o asociație de bloc, în care păstrarea liniștii și curățeniei este unica rațiune de a exista.

Citez în continuare din academicianul Eugen Mihăescu, membru de onoare din 1993: Că ideea acestei declarații le-a venit conducătorilor Academiei ca să-mi închidă mie gura, reiese din „Declarația membrilor Biroului Prezidiului” (Ioan Aurel Pop, Bogdan Simionescu, Victor Spinei, Răzvan Theodorescu, Victor Voicu și Ion Dumitrache), trimisă și ea în același curier electronic: „Din păcate, în ultima vreme s-au produs asemenea derapaje, prin scrisori tipărite sau trimise pe cale electronică, încercări de creare a unor curente de opinie subiective, influențate de păreri personale și, fapt deosebit de grav, prin folosirea unui limbaj pamfletar, ironic, acuzator și chiar calomniator, care nu are nimic în comun cu spiritul academic. Asemenea fapte reprobabile impietează asupra statutului și rolului Academiei Române în societate, în momente în care institutia ai cărei membri suntem are nevoie de respect, de suport, de bunăvoință, de consolidarea și de sporirea prestigiului ei.”

Îl cunosc pe pictorul și graficianul Eugen Mihăescu din 1994. Dacă nu chiar mai dinainte. Oricum, indiferent de trecerea anilor, a rămas același personaj. Îi place să zboare cât mai sus, să vadă lumea de la înălțime. Într-un mod incomod, afectuos, pasionat, acid. Pe lângă scânteia de geniu care i-a însoțit pasiunea, căci muncă nu se poate numi când faci ceea ce-ți place, are și talentul unui prozator interbelic. Este unul din cei care merită să facă parte din Academia Română, iar titulatura de membru de onoare trebuie citită puțin invers.

A deranjat urechi sensibile atunci când a vorbit în adunările Academiei? A supărat pe cineva sus-pus cu articolele sale? Nu s-a înrolat în plutonul celor cuminți, dispuși să voteze cu el? Nici nu o va face!

Istoria ne învață că o încercare de a pune pumnul în gură unui artist este la fel de inutil ca gestul de ține apa în căușul palmei. Credeam că sunt suficienți istorici în Biroul Prezidiului Academiei ca să își dea seama de acest lucru.

Ceea ce mă contrariază este însă mult mai mult decât "cazul" lui Eugen Mihăescu. Citind articolul m-am întrebat dacă Academia Română se îndreaptă spre trecut, în loc să ne conducă spre viitor!

Răspunsul nu este deloc ușor...

P.S. Am văzut un comentariu (presupun al dlui academician Voicu) la articolul menționat mai sus, care începea așa: "Caricaturistul Eugen Mihăescu". Un stil voit ironic, dar care trădează multă neam-prostie. Să crezi că o copertă la New Yorker sau la NY Times, ca să numai vorbesc de Time, este o caricatură, înseamnă în viața asta ai contemplat numai fișicurile de bani din dulapul cu rufărie intimă.

Asta așa ca să fiu și eu ironic...