Ma numesc Marta B. Anul acesta implinesc 31 ani. Am venit in Italia acum sase ani. Am terminat Facultatea de Hidrotehnica, la Iasi.

Andi Rădiu Realitatea din Italia

Dupa absolvire nu mi-am gasit de lucru. Cu diploma in mana nu primeam decat oferte de vanzatoare sau agent comercial in firme de distributie. Asa ca in februarie 2002 m-am decis sa vin in Italia.

Am luat legatura cu o prietena a mamei mele, care era plecata de ceva timp. Mereu venea acasa plina de bani si schimbata tare mult in bine, dupa parerea mea de atunci. Mi-am luat bilet la Atlasib, am indatorat parintii cu 1000 de dolari, i-am lasat cu lacrimi in ochi si am plecat spre Italia cu gandul de a ma realiza.

Ajunsa la Roma, in Tiburtina, m-am trezit singura, fara niciun ajutor si cu o oboseala acumulata de 2 zile de somn chinuit. La numarul de telefon al prietenei mamei nu raspundea nimeni. Eram disperata. Intr-un final, dupa 4 ore de cosmar, in care nu am avut nici puterea sa plang, a venit si prietena mamei, motivand ca a avut treaba si nu a putut nici sa raspunda la telefon: "Asa este la patron in Italia. Ai sa vezi tu".

Mi-am revenit, pentru putin timp, pana am ajuns unde trebuia sa dorm: 14 persoane inghesuite intr-un apartament de 3 camere, cu o singura baie. Toti cu fumuri de Italia, cu un limbaj amestecat, plini de emfaza. Nu vorbea nimeni cu mine. Stateam intr-un colt uitandu-ma la ei si intrebandu-ma ce este cu mine acolo.

Am adormit intr-un final, intr-un fel de pat pliant. La oboseala pe care o aveam nici nu mai conta. Si m-am trezit dimineata in zgomotele casei. Cei care plecau la munca gaseau de cuviinta ca toti trebuie sa se trezeasca.

Am asteptat 2 luni. Exact 2 luni pana mi-au gasit de lucru, timp in care faceam de mancare pentru toata lumea si curatenie. Dar macar nu plateam chiria, 150.000 lire (n.r. 80 dolari) de persoana.

Banii se dusesera, disperarea se accentua. Cei de acasa stiau ca lucrez vanzatoare part time. Mi-au gasit in cele din urma de lucru la o batrana bolnava. Am intrat in noua casa izbita de un miros greu, fara sa stiu prea bine sa vorbesc italiana si intelegandu-ma mai mult prin semne cu copiii batranei. Am ramas doar cu ea. Trebuia sa ii dau sa manance la timp, sa-i dau medicamente si lucrul cel mai greu, sa o spal.

Nu mai vorbesc de curatenie, calcat suplimentar pentru fiii ei si plimbari cu caruciorul dupa-amiaza. Mancam foarte putin, paste albe si verdeturi fierte. Cand ieseam duminica in oras ma repezeam pe dulciuri si cate o ciorba sau friptura, la cate un prieten. Eram platita cu 800.000 lire pe luna, din care 500.000 ii trimeteam acasa, sa nu bata la ochi. A fost cea mai teribila experienta din viata mea, plina de umilinte. Nu vreau sa intru in amanunte.

Plangeam aproape in fiecare seara in pat, gandindu-ma la parinti, la amici, la zilele superbe din facultate si la multe alte lucruri frumoase. Sunt mandra de mine ca am putut sa trec de acea perioada. A fost o mare incercare.

Dupa aproape un an, l-am cunoscut pe Gelu, sotul meu, cu care am un copil. Ne-am casatorit dupa 1 an. Au venit si parintii mei, carora le-am povestit totul. Acum am un serviciu decent, am reusit sa ne mutam de la Roma, sa avem casa noastra si sa traim destul de bine. Dar o gramada de regrete le mai am inca in suflet si sper sa ma intorc in Romania intr-un final.