După încheierea Războiului Rece, principala idee pe care America „americană”, împreună cu mișcarea neoconservatoare (neocon), a promovat-o în sistemul politic global a fost că, într-o conjunctură în care abordarea economică neoliberală reprezintă axa principală, pe măsură ce comerțul global și mișcările de capital se liberalizează, un număr semnificativ de țări ar fi cuprinse de un vânt al democratizării și că, pe măsură ce valul se întărește treptat, tot mai multe regimuri autocratice ar fi afectate de acest val și ar intra într-un „proces de schimbare”.

Tensiunile geopolitice globale și regionale, eliminate prin cooperare economică

„Interdependența” și „interconectarea” dintre țări s-ar adânci, iar această situație ar elimina tensiunile geopolitice globale și regionale. Economiile occidentale, pe de altă parte, și-ar consolida statutul de societate post-industrială prin faptul că produsele de care au nevoie ar fi fabricate de economiile în curs de dezvoltare.

În acest sens, ei au preferat să interpreteze „criza asiatică” izbucnită în a doua jumătate a anilor 1990 drept punctul de frângere al rezistenței economiilor asiatice emergente la „transformare”.

Cu toate acestea, toate economiile asiatice care au trecut prin criză au resimțit profund aspectele negative ale dependenței și interconectării „impuse”, au accelerat procesul prin care să se îndepărteze treptat de politicile neoliberale și au dezvoltat conceptul de „autonomie strategică” după criza financiară globală din 2008.

Turcia, nemulțumită de „Primvara arabă”

Am văzut cum, după o perioadă, și țările Americii Latine au trecut prin acest proces. Din acest motiv, într-o perioadă în care Statele Unite s-au poziționat drept „unica superputere” și au cerut „supunere totală”, am asistat la creșterea fricțiunilor și tensiunilor între multe țări din Asia și America Latină și neoconservatorii care prioritizează conceptul Americii „americane”.

După părerea voastră, este foarte surprinzător faptul că procesul numit „Primăvara arabă” în anumite cercuri și care înseamnă de fapt „iarnă” pentru întregul Orient Mijlociu, Africa de Nord și regiunea Golfului, a început în decembrie 2010, chiar în momentul în care aveau loc aceste evoluții?

Este oare atât de surprinzător faptul că poziția Turciei de țară călăuzitoare pentru vecinii săi din Balcani, Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Caucaz și Asia Centrală, este atacată din interior și din exterior?

Turcia se simte sub atac

Este surprinzător faptul că cele mai periculoase organizații teroriste din lume, precum FETÖ (Mișcarea Gülenistă - n.red.), PKK și ISIS, își intensifică atacurile împotriva Turciei? Este surprinzător faptul că așa-numitele „revoluții portocalii”, organizate de structuri transnaționale cu sediul în capitalele occidentale și finanțate de Soros, au încercat să se răspândească în Eurasia începând din 2004?

Într-un context în care concurența și tensiunea dintre centrele de putere globale se adâncesc, iar importanța strategică a Turciei în ceea ce privește pozițiile centrelor de putere din Eurasia este consolidată, grupul E7 (China, Rusia, India, Brazilia, Turcia, Mexic, și Indonezia) începe să înlocuiască G7, iar ascensiunea Sudului global se accelerează.

Vom continua să urmărim cu atenție perioada de tranziție globală de la Atlantic la Asia-Pacific, cu Turcia în centru, sub toate aspectele sale.

(Autor Kerem Alkin, Sabah; Traducerea: Florin Matei, RADOR RADIO ROMÂNIA)