Mai deunăzi, domnului Vladimir Volodin, președintele Dumei ruse, i-a cășunat pe Parlamentul European și a considerat nimerit să-i amenințe pe eurodeputați: „Pentru informarea dumneavoastră, o rachetă Sarmat ajunge la Strasbourg în 3 minute și 20 de secunde”. Sunt reale amenințările? La ce să ne așteptăm?

Năstrușnicul și petarda.

Mulți îl consideră cam pehlivan pe domnul Volodin: este cel care, în iulie 2022, amenința că Rusia „ar putea revendica Statul Alaska”. Totuși, în Rusia, năstrușnicul domn Volodin este considerat posibil urmaș al președintelui Putin. Iar mulți apreciază că ieșirile sale publice reflectă intențiile șefului Statului.

Și instantaneu Televiziunea de Stat ”Rossia 1” a început să prezinte clipuri cu presupuse atacuri cu ”Satan-2” pornite din Kaliningrad (unde nu sunt desfășurate rachete strategice) vizând Berlinul (106 secunde), Parisul (200 secunde) și Londra (202 secunde). Iar pentru a da și mai multă greutate amenințărilor lui Volodin, domnul Putin a ordonat un test cu racheta RS-28 ”Sarmat”, la cosmodromul Plesețk (regiunea Arhanghelsk). Racheta, de dimensiuni colosale – 211 tone – a fost alimentată cu combustibili lichizi și pregătită pentru lansare din silozul său blindat.

Înainte de test, Televiziunea ”Țargrad”, controlată de oligarhul Malofeev, entuziast susținător al Regimului Putin, difuza obsesiv un filmuleț cu distrugerea Londrei: ”750 kt, 850.000 morți, 4 milioane de răniți”. Iar ministrul adjunct de Externe, Serghei Riabkov, amenința cu noi teste nucleare, după 34 de ani de moratoriu. În principiu racheta, fără încărcătură nucleară, urma să fie lansată spre Polul Sud – cel puțin asta a anunțat agenția oficială de știri, TASS.

În realitate lucrurile au decurs diferit: în siloz, racheta a suferit o avarie și a explodat, distrugând rampa de lansare și instalațiile aferente. Un incident de o asemenea gravitate nu a mai avut loc din 1960, când o rachetă R-16 a explodat la Baikonur. După catastrofă, difuzarea filmulețelor cu distrugerea Londrei a încetat, iar domnul Riabkov a dat-o la întors: „putem efectua teste nucleare, dar nu le vom efectua dacă Statele Unite se abțin de la astfel de pași”. Vom vedea și de ce a dat-o la întors!

Satana sovietică.

Rachetele R-36 (Satan-1) și RS-28 (Satan-2) fac parte dintr-o clasă aparte: rachetele intercontinentale grele, cu traiectorie suborbitală (Fractional Orbital Bombardment System - FOBS). O rachetă intercontinentală ”normală” urmează o traiectorie parabolică, care pentru scurt timp o duce mult înafara atmosferei, înainte ca focosul să cadă asupra țintei. O rachetă FOB se ridică la numai 60 – 150 km deasupra solului, urmează o traiectorie razantă, care face mai dificilă detectarea și contracararea ei, apoi frânează și cade pe țintă. De fapt, e proiectată să înconjoare Pământul, pentru a ataca Statele Unite dinspre Polul Sud! De aici și dimensiunile sale colosale, de aici și anunțul TASS.

Munca la R-36, primul sistem de acest fel (Satan-1), a început acum 62 de ani, la OKB-586, proiectant principal Mikhail Kuzmici Yangel (1911 – 1971). În august 1969, după 34 de teste, a intrat în serviciul de luptă primul – și singurul – regiment de rachete FOBS, cu 18 lansatoare. Apoi a survenit Tratatul SALT-II (1979), care interzice rachetele FOB. Printr-o muncă de 15 ani  ani, cu 20 de teste, OKB-586 condus de acad. V.F.Utkin a modificat traiectoria rachetei ”Satan-1”, ca rachetă cu focoase multiple cu traiectorii paralele.

Lansate spre Coasta de Est a SUA de Armata 33 Rachete de Gardă (Omsk, Siberia Centrală) sau spre Coasta de Vest de Armata 31 Rachete (Orenburg, lângă granița cu Kazahstanul) ele sunt programate să treacă la mică altitudine, razant, peste Arctica. Pe porțiunea mijlocie a traiectoriei, undeva pe lângă Polul Nord, cele 10 focoase se separă, fiecare urmându-și drumul. Asta, spre deosebire de rachetele MIRV obișnuite, unde același vehicul de reintrare poartă toate focoasele, eliberându-le doar aproape de destinație.

O rachetă ”parallel MIRV” e mult mai greu de interceptat. De aceea, în ultimii ani de existență ai URSS, dotarea cu noile rachete s-a făcut în ritm accelerat: primele teste de zbor în 1986, primul regiment operațional în iulie 1988, intrarea în dotare la 11.08.1988. La destrămarea URSS, erau în dotare 308 rachete ”Satan-1”, cu 1.000 de focoase nucleare.

Iar testele ”la scară reală” cu această rachetă au fost făcute asupra unei ținte din Oceanul Pacific: Kamceatka e prea aproape! La al doilea test, racheta a ieșit de pe orbita programată, Centrul a transmis comanda de distrugere, iar multe piese din rachetă au ajuns... tocmai în Vestul Mijlociu al Statelor Unite. O rachetă proiectată în anii 1960 să lovească la 16 – 18 mii km. nu poate fi reprogramată să lovească Strasbourg, la 4 mii km. Sau poate fi reprogramată, dar modificarea ar dura 15 ani și ar fi nevoie de 20 – 30 de teste. Domnul Volodin înșiră bazaconii, confirmând reputația sa îndoielnică.

Viața fără de moarte.

Prima serie de ”Satane” – cele sovietice – a fost produsă în 1986 – 1990. Durata de viață e 10 ani, așa că au ieșit treptat din uz. În 1992, Rusia avea 204 bucăți, în 1998 numai 58. Restul expiraseră. Situația era neplăcută: cele 58 de ”Satane” sovietice reprezentau mai mult de o treime din arsenalul strategic al Rusiei! Institutul nr. 4 al Ministerului Apărării a primit ordin să găsească soluții pentru a prelungi viața ”Satanelor” la 20 de ani, deci până în 2009. Ca în basme: viață fără de moarte și tinerețe fără de bătrânețe...

Această operațiune dubioasă era menită să dea Rusiei răgaz să fabrice o versiune rusească a rachetei: RS-28, ”Satan-2”. Cum adică, o versiune rusească? Simplu: toate rachetele fostei Uniuni Sovietice sunt de fabricație ucraineană. ”Satan-1” a fost proiectată de OKB-586 din Dnepropetrovsk (Ucraina). Sistemul de ghidare era făcut de NII-692 ("Elektropribor" din Harkov). Ca atare, rachetiștii ruși au fost nevoiți să încheie în martie 2006 un acord de cooperare cu ”Yujnoie” (noua denumire a OKB-586 din Dnepropetrovsk) pentru a obține piese și subansamble de schimb necesare menținerii în serviciu a acestor exponate de muzeu. Iar după 2014, după anexarea Crimeii, cooperarea a fost întreruptă: atunci Rusia avea 55 de ”Satan-1”, în 2020 mai avea numai 34, expirate de 21 de ani. Să pui o armă nucleară pe o rachetă expirată de decenii și să o lansezi e sinucidere curată. De peste 10 ani nu s-a mai efectuat nicio tragere cu ”Satan-1” – prietenii știu de ce...

De fapt situația e mult mai gravă. În aprecierea Robert Lansing Institute for Global Threats, nu numai cele 34 de ”Satan-1” sunt expirate. Jumătate din rachetele strategice ruse cu lansarea de la sol sunt expirate: „Gradul de fiabilitate al rachetelor Topol ridică semne de întrebare. Au intrat în dotare în anii 1980, au fost modernizate la jumătatea anilor 1990. 18 rachete de producție sovietică, Topol, sunt încă în serviciu, iar 78 dintre rachetele Topol modernizate au fost produse înainte de 2011. Restul arsenalului nuclear rus cu baza la sol constă din 170 de rachete SS-27 (Yars), o versiune modernizată de Topol, intrată în dotare în 2009. Dintre toate rachetele cu baza la sol, 88 au fost produse acum mai bine de 30 de ani, iar 78 acum vreo 20 de ani, iar asta înseamnă aproape 50% din întregul arsenal. Situația rachetelor lansate de pe submarin e similară: în medie, 10 din 30 de lansări eșuează. Planul pe termen lung al militarilor ruși era ca aceste rachete să fie treptat eliminate, în 2020 nu ar fi trebuit să rămână mai mult de 5%. Dar la sfârșitul anului 2021, Rusia avea 336 rachete intercontinentale – iar majoritatea își epuizaseră resursa.”

Arme lipsite de ”Tact”.

Armele nucleare propriu-zise, focoasele, se află într-o situație similară. Semestrial, fiecare focos este verificat de tehnicienii Departamentului 12 al Ministerului Apărării, folosind echipamentul computerizat ”Tact”. Testul durează între 30 și 45 de secunde, iar echipamentul printează automat rezultatele. Un exemplar se păstrează în ”Pachetul Nr.1”, care însoțește arma, un exemplar rămâne în seiful comandantului unității și unul se trimite la Moscova, la Departamentul 12. Sinteza acestor date este transmisă, periodic, Consiliului de Securitate al Rusiei. Analiștii de la Robert Lansing Institute afirmă că „Începând cu 2023, rapoartele Consiliului de Securitate al Rusiei au indicat că doar 12-14 % din arsenalul nuclear al țării e pe deplin operațional (...) Din cele 6.000 de focoase nucleare, 1.500 au depășit cu mult durata normală de serviciu și sunt propuse pentru dezmembrare.”

Coroborând disponibilitatea rachetelor cu cea a armelor nucleare, rezultă că „această cifră a fost ulterior revizuită în scădere: 7% din arsenalul nuclear Rusiei e pe deplin operațional”. De asta a dat-o la întors ministrul adjunct de Externe, Riabkov: responsabilii militari au fost nevoiți să recunoască, după catastrofa de la Plesețk, că nimeni nu poate să-i garanteze domnului Putin că un test nuclear nu ar eșua. Iar un eșec ar compromite total Regimul.

”Satana” repetentă.

Dar cum rămâne cu noua serie de ”Satane” – cele 100% rusești? Încă din august 2007, Kremlinul a decis să pornească proiectul ”Sarmat” (RS-28, ”Satan-2”). După opt ani de eforturi, în iunie 2015, primul exemplar al noii rachete era definitivat și s-a anunțat oficial că, din 2016, intră în dotare. Dar RS-28 a picat Testele de Stat vreme de șapte ani la rând. Atunci când a început războiul din Ucraina, din cele 46 de silozuri de lansare 15P728, 12 erau goale, iar 34 erau ocupate de rachete sovietice din prima serie, expirate.

În septembrie 2023 s-a anunțat că ”Satan-2” a trecut Testele de Stat, ”în condiții de război”: dacă în mod normal sunt necesare minim 3 lansări reușite succesive pentru a obține certificarea unei rachete nucleare, RS-28 a fost certificată după o singură lansare reușită (20 aprilie 2023). În vremurile sovietice, ”Satan-1” a fost certificată după 20 de trageri! Iar din aprilie 2023, au fost executate trei lansări de probă cu ”Satan-2” – toate ratate. Cea de-a patra lansare de probă s-a soldat, zilele trecute, cu detonarea poligonului.

Oficial, în perioada 2020 - 2027, „20 de regimente de rachete vor fi dotate cu noua rachetă”. În realitate, producția de serie nu poate începe mai-nainte de rezolvarea problemelor care fac nefuncțional noul model de rachetă. Iar rezolvarea e o chestiune de durată, din două motive. Pe de-o parte, singurul poligon de test 15P728, pentru RS-28, a fost distrus. Pe de altă parte, chiar de la început, Rusia a cooperat în programul RS-28 cu SANDVIK S.A., companie suedeză de renume, specializată în producerea de țevi și structuri din aliaje speciale de oțel și titan. Singurul exemplar care a funcționat – cel de certificare - a fost produs în cooperare cu suedezii, care s-a retras încă din martie 2022 din Rusia. Toate rachetele fabricate fără componente suedeze nu au funcționat.

A.I. mută și câștigă.

Mai e și alt aspect: domnul Volodin amenință Parlamentul European cu o armă proiectată în anii 1960. Occidentul a avut 60 de ani pentru a elabora contramăsuri. Rachetele intercontinentale grele ale Rusiei sunt lansate din silozuri subterane proiectate să reziste la o undă de șoc de 7 ... 9 tone/m². În anii 1980, americanii apreciau că probabilitatea de a distruge un asemenea siloz cu două rachete Minuteman-III era de 0.509. Iar cu două rachete Trident I, cu baza pe submarin, probabilitatea era zero. Marina Statelor Unite a încheiat deci, încă de la începutul anilor 1980, un parteneriat cu Lockheed pentru a moderniza ogivele nucleare W88 ale rachetelor Trident II, în special prin instalarea „unui detonator corectat prin radar ... care să poată ajusta erorile de traiectorie și să amelioreze semnificativ capacitatea de a distruge ținta.” Astfel a fost creat încă din 1983 detonatorul MC4700, pe care Bulletin of Atomic Scientists îl apreciază a fi „o operaționalizare timpurie și sofisticată a Inteligenței Artificiale într-o armă”.

Fără a intra în detalii, în apropierea țintei și la 60 ... 80 km altitudine, MC4700 efectuează o recunoaștere radar a terenului, pe care o compară cu o hartă radar stocată în memorie. În funcție de rezultat, ajustează înălțimea de detonare, astfel încât să detoneze deasupra țintei la o distanță mai mică de 100 metri. Documente parțial desecretizate de Pentagon arată că în 1996 toate cele 400 de focoase W88 fuseseră deja dotate cu noile detonatoare.

Într-un articol publicat în aprilie 1997, contraamiralul George P. Nanos, director al Programului de Sisteme Strategice al Marinei, explica: „Prin simpla schimbare a detonatorului din focosul W88, obții o ameliorare semnificativă... îndeplinești cerințele de eficiență împotriva țintelor fortificate.” Mai precis, un focos ”ușor”, W76 (100 kt) are probabilitatea de distrugere 0.86. Două lovituri asigură o probabilitate de distrugere de 0.99. În plus față de cele 386 de focoase ”grele” modernizate, W88/5 (300 kt), încă din februarie 2009 Marina SUA a început să primească noile focoase W76-1/4A. În 2016 erau deja în dotare 1.200 de asemenea focoase, din cele 1.600 prevăzute a fi fabricate.

Implicațiile sunt majore: eficiența arsenalului nuclear american a fost triplată. Rusia are 136 de silozuri de lansare pentru rachetele cu baza la sol. Folosind numai 272 de focoase W76-1, Marina Statelor Unite le poate anihila pe toate cu o probabilitate de 0.99. Astfel SUA ar folosi numai 21% din arsenalul nuclear operațional. Pentru a riposta, Rusia ar mai avea la dispoziție numai cele 11 submarine nucleare purtătoare de rachete balistice. Numai 8 sau 9 sunt operaționale, cu 400 – 500 de focoase. Chiar dacă ar fi toate funcționale (și nu sunt!) încă din 2009, Administrația Obama a lansat programul European Phased Adaptive Approach, care prevede desfășurarea de distrugătoare Aegis dotate cu 500 ... 700 de rachete antirachetă. Și tocmai s-a încheiat modernizarea armelor tactice NATO, prin introducerea bombelor nucleare de aviație W61/12. Tot cu focos A.I..

Lumini în noapte.

Azi-noapte încă mai ardeau trei depozite de muniție din Federația Rusă: Arsenalul 23 din regiunea Tver, arsenalul 719 Tikhoretsk regiunea Krasnodar și, tot acolo, Arsenalul 107 din Toropets. Sunt depozite enorme, modernizate recent: Arsenalul 23 are 5 kilometri pătrați, Arsenalul 719 are 2,6 kmp. Zeci de mii de tone de rachete și muniție nord-coreeană ard: exploziile se văd din satelit. S-a ajuns aici prin decredibilizarea descurajării nucleare ruse.

De ani buni, domnul Putin știa că se va ajunge aici. În iunie 2016, în cursul unei conversații informale cu un grup de jurnaliști participanți la Forumul Economic Internațional de la Sankt Petersburg, președintele a declarat: în ce privește scăderea producției de arme, „nu contează ce spunem partenerilor noștri americani, ei au refuzat să coopereze, ne-au respins ofertele și o țin pe-a lor. Au refuzat tot ce le-am oferit... Populația voastră (a Occidentului) nu resimte pericolul crescând – și asta mă neliniștește.”

În ordinea de bătălie a Rusiei, rolul năstrușnicilor – Rogojin, Medvedev, Lavrov, Volodin – este să facă popoarele Occidentului să simtă pericolul crescând, pentru a suplini capacitatea din ce în ce mai redusă a Rusiei de a descuraja militar, prin mijloace convenționale sau nucleare. Amenințările privind Parlamentul European trebuie plasate în acest context: dacă ne lăsăm speriați, facem jocul Kremlinului.