La mai mult de șase săptămâni după al doilea tur al alegerilor legislative, în urma căruia stânga a ajuns pe primul loc fără a avea majoritate și care a dus la demisia lui Gabriel Attal și a miniștrilor săi, Franța lui Emmanuel Macron încă nu are un guvern. Circulă nume de posibili premieri, dar dezbaterea asupra programelor pe care le-ar putea implementa fără a fi răsturnați a înregistrat puține progrese, scrie lemonde.fr.

O astfel de situație are consecințe grave: sub pretextul grăbirii treburilor curente, guvernul demisionar, lipsit de legitimitate democratică, ia decizii importante, precum semnarea „scrisorilor de plafon” (scrisori adresate ministerelor privind bugetul maximal pe sectoare ale economiei) care pregătesc bugetul pe 2025.

O letargie prelungită

Această letargie prelungită, fără precedent în istoria celei de-a cincea Republici, nu poate continua. Miniștrii sunt și parlamentari, încălcând Constituția. Alegătorii sunt îndreptăţiţi să creadă că dorința lor exprimată prin vot a rămas literă moartă. Cu siguranță, Legea fundamentală nu impune Președintelui Republicii un termen pentru numirea unui nou premier după demisia celui precedent, dar îl obligă pe acesta din urmă să asigure „continuitatea funcționării statului”.

Dublă negare

Două logici se ciocnesc: cea a opoziției (de fapt, a opozițiilor), care cere un prim-ministru care să nu mai fie subordonatul președintelui, ci șeful unui guvern autonom care să asculte de Parlament, și cea a lui Emmanuel Macron, care intenționează să rămână „stăpânul timpului” și să păstreze controlul politicii țării, tolerând doar „coabitare”.

Consultarea de la Palatul Elysée cu președinții grupurilor parlamentare și cu liderii de partide în vederea formării unui guvern, tinde să restituie grupurilor politice o responsabilitate care este în primul rând a lor. Parlamentul este cel care trebuie să creeze alianțe și să facă compromisuri în vederea investirii unui premier (sau a cenzurării lui).

Jocurile Olimpice nu pot șterge eșecul electoral

Afirmând că „nu vrea ca viața să revină la normal”, Macron își exprimă reticența de a închide paranteza fermecată a Jocurilor Olimpice de la Paris. Cu siguranță, succesul lor răsunător i-a scos pe francezi din atmosfera de stres în care președintele îi cufundase cu dizolvarea surprinzătoare a Parlamentului și cu riscul venirii extremei drepte la putere. Dar deși Jocurile  Olimpice lasă țara mai încrezătoare în sine, ele nu pot șterge eșecul electoral suferit de președinte și nici nu-i pot permite să tragă de timp.

Ecuație grea pentru Emmanuel Macron

Îngrozitor de complexă, ecuația politică actuală trebuie rezolvată cât mai repede. Pentru aceasta lucru, este nevoie de o ieșire urgentă din jocul dublei negări: cea a șefului statului, care ar dori ca propria politică și practică a puterii să rămână neschimbate, ca și cum alegerile legislative - pe care el însuși le-a declanșat - nu ar fi avut loc.

Dar și cea a unei părți a stângii, care, chiar dacă candidata sa, Lucie Castets, a devenit mai flexibilă, continuă să creadă că poate guverna singură sau chiar, ca Jean-Luc Mélenchon, preferă să fluture amenințarea iluzorie a unei demiteri a președintelui în loc să propună o formulă viabilă de guvernare. Doar înlăturarea acestor pretenții poate permite proiectelor concrete privind un viitor guvern – esențiale în acest moment - să prevaleze asupra târgului steril care, toată vara, a luat locul dezbaterii politice.