Evoluția rapidă a evenimentelor ne face să scăpăm din vedere un aspect esențial: cu prilejul atacului iranian din 14 aprilie, Statele Unite au intervenit pentru prima dată militar, direct, în sprijinul Israelului, doborând dronele și rachetele atacatoare. Este o schimbare substanțială a politicii externe a SUA: în toate celelalte războaie purtate de Israel, Statele Unite au oferit sprijin politic, informativ și militar, dar nu au intervenit niciodată direct. Ce a determinat această schimbare și care vor fi consecințele?

O problemă de credibilitate.

Implicarea militară directă a Statelor Unite are loc în contextul în care clasa politică americană a primit, în ultimele zile, câteva semnale foarte serioase în ce privește imaginea și credibilitatea SUA în relație cu aliații săi cei mai apropiați.

Primul semnal de alarmă a fost, la 9 aprilie, discursul lui Josep Borrell, șefului diplomației europene. Invocând "lipsa de voință din partea celor de pe cealaltă parte a Atlanticului de a-și îndeplini obligația de a proteja toți membrii NATO în orice circumstanțe", demnitarul european a apreciat că Uniunea Europeană nu se mai poate baza pe Statele Unite ca garant al securității sale: „paradigma care a susținut vreme de 75 de ani capacitatea noastră de apărare se prăbușește sub ochii noștri”.

Al doilea semnal de alarmă a venit la 11 aprilie, când prim-ministrul japonez Fumio Kichida a susținut un discurs în fața Congresului Statelor Unite: „Cât timp își va păstra speranța Ucraina, sub presiunea Moscovei, fără sprijinul Statelor Unite? Cât timp regiunea Indo-Pacificului va fi scutită de evoluții încă și mai dure, fără prezența Statelor Unite?”

Aceste semnale au venit în cunoștință de cauză, după ce emisari diplomatici ai aliaților europeni și asiatici ai Statelor Unite au sondat, în ultimele săptămâni, opiniile fracțiunii izolaționiste a Partidului Republican. Li s-a confirmat intenția fermă de a aplica selectiv  Articolul 5 al Tratatului de la Washington din 1949, în funcție de criterii schimbătoare. Azi, criteriul ar fi alocarea a cel puțin 2% din PIB pentru apărare; mâine, cine știe?

O asemenea politică, cu iz de șantaj, ar duce pe termen scurt la dizolvarea NATO, ca urmare a imposibilității realizării scopului său: cum să aperi flancul de Est, dacă tocmai ai suspendat din Alianță Ungaria, Bulgaria, România și Grecia? Atacată din trei părți, Polonia ar rezista câteva zile, după care tancurile rusești ar defila din nou prin Berlin. O asemenea politică ar duce și la dizolvarea alianțelor SUA din Asia – Pacific: cum ai putea sprijini Coreea de Sud, dacă ai suspendat relațiile militare cu Japonia, care nu are tratat de pace cu Rusia, ci un simplu armistițiu, teritorii japoneze fiind și azi sub ocupație rusească?

Implicații geo-strategice.

Punerea sub semnul întrebării a sistemului de alianțe a Statelor Unite are loc într-un context mai larg, de renaștere a izolaționismului american – doctrină de început de secol 20, care s-a dovedit deja falimentară în decembrie 1941. Totuși, mai are adepți. Într-un interviu recent cu politicianul britanic Nigel Farage, domnul Trump declara că „e un ocean între problemele Europei și noi, e un mare și frumos ocean”. Oare chiar așa o fi?

De aproape 20 de ani, Marina Statelor Unite derulează programul Aegis Ballistic Missile Defense (AEGIS – BMD). În 2015 existau 33 de nave cu capacități  BMD, în curs de modernizare, iar această flotă anti-rachetă urma să ajungă în 2020 la 39 de nave, cu 3.744 tuburi de lansare. Dar a survenit ocuparea Crimeii, apoi a urmat războiul din Ucraina, iar în 2022 numărul navelor cu capacități BMD nu era de 39, ci de... 98, cu 9.408 tuburi de lansare! Iar alte 39 de distrugătoare AEGIS-BMD sunt în construcție.

Acest efort – care costă mii de miliarde de dolari – urmează să asigure, la orizontul anului 2030, protecția Statelor Unite împotriva unui atac cu rachete intercontinentale. Dar o rachetă intercontinentală e vulnerabilă în două segmente ale traiectoriei sale: în primele minute, când încă nu s-a separat a doua treaptă și nu au fost eliberate ogivele nucleare independente și țintele false; și în ultimul minut, când temperatura de la reintrarea în atmosferă a distrus deja țintele false. Evident, este preferabil ca rachetele intercontinentale rusești să fie lovite în primele minute, pe traiectoria ascendentă, deci din apele europene, iar nu pe traiectoria finală, în spațiul aerian al Statelor Unite. Fiindcă a miza totul pe interceptarea finală echivalează cu o partidă de alba-neagra.

De fapt, în 2009, când Administrația Obama a lansat programul AEGIS – BMD, componenta europeană a programului, European Phased Adaptive Approach, prevedea ca în anul 2040 în apele Europei să se afle nave americane purtând 500 ... 700 de antirachete. În realitate, acest număr a fost atins încă din 2022, deci cu 18 ani mai devreme: sunt desfășurate la bordul a 4 distrugătoare cu baza la Rota (Spania) și în cadrul facilităților AEGIS – Ashore de la Deveselu și de la Redzikowo (Polonia). Iar alte distrugătoare americane AEGIS-BMD fac cu rândul prin Mediterană și Marea Nordului. Și centrul de comandă al ”primului inel” AEGIS-BMD, cel european, este la baza Ramstein (Germania).

Dacă permiți Rusiei ”să facă ce dracu vrea” cu România, Bulgaria și Grecia, dându-i acces la Mediterana, la Polonia și Germania de Răsărit, totul se năruiește: într-o săptămână – două, inelul antirachetă avansat din Europa, primul strat care protejează Coasta de Est a SUA, de la Portland la Norfolk, nu va mai exista. BMD devine o partidă de alba-neagra.

Dintre cele 98 de nave AEGIS-BMD desfășurate, 8, cu 768 tuburi, sunt japoneze. Este inelul avansat care protejează Alaska și coasta vestică a continentului nord-american contra unui atac cu rachete chineze sau nord-coreene. Dacă se prăbușește NATO, se prăbușesc simultan și alianțele Statelor Unite din Pacific, lăsând coasta de Vest, de la Anchorage la San Diego, la cheremul lui Kim Jong-Un. Care va putea șantaja pe americani să se retragă din Coreea de Sud așa cum s-au retras din Vietnam, din Afganistan...

Dezmeticirea.

Prăbușirea programului AEGIS-BMD, în care s-au investit mii de miliarde? Această implicație nu pare să fi fost luată în calcul de izolaționiștii cuprinși de febra demolării alianțelor. În ultimele decenii, de două ori asemenea ”neluări în calcul” au angrenat Statele Unite în războaie. În 1950, secretarul de Stat Dean Acheson a uitat să pomenească de Coreea, într-un discurs enumerând Statele din Asia pe care SUA intenționează să le apere împotriva imperialismului sovietic. Așa a început războiul din Coreea. Iar în 1990, alt secretar de Stat a lăsat să se înțeleagă că Statele Unite nu ar avea cine știe ce interese în Kuwait – ceea ce l-a încurajat pe Saddam Hussein să acționeze.

Săptămâna trecută, la Washington, subiectul pus în discuție de izolaționiști era abandonarea Europei, retragerea din NATO. Și asta a contribuit cu siguranță la decizia Iranului să lanseze pentru prima dată o agresiune militară în nume propriu, împotriva unui aliat apropiat al SUA, Israel. Dacă Congresul SUA a blocat ajutorul către Israel, înseamnă că l-a abandonat, nu? Iar Teheranul, politicos, a trimis vorbă prin Turcia că intenționează să lanseze un atac masiv asupra Israelului lăsat de haram. Ca Statele Unite să nu fie luate prin surprindere și să nu se supere. În ultimele zile dinaintea atacului anunțat, politicienii americani care nu s-au alăturat corului izolaționist s-au aflat în fața unei perspective îngrozitoare: dacă Statele Unite nu intervin, Kim Jong Un va presupune că SUA s-au retras și din Asia și va ataca Coreea de Sud. Deja mobilizează armata.

Și astfel a început dezmeticirea. Deputatul Michael McCaul, președintele Comisiei pentru Afaceri externe a Camerei Reprezentanților, a declarat săptămâna trecută presei că "propaganda rusă a pătruns din nefericire în SUA și a infectat o bună parte din baza Partidului Republican", blocând ajutoarele pentru Israel și Ucraina. Iar colegul său Mike Turner, care conduce Comisia pentru Informații, a afirmat duminică, pe CNN, că McCaul are "absolută dreptate". Fostul Secretar de Stat Mike Pompeo, care a condus diplomația americană sub mandatul lui Donald Trump, a publicat luni o scrisoare deschisă în care îl "încurajează" pe ”Moscow” Johnson, purtătorul de cuvânt al Camerei, să supună la vot aprobarea ajutorului pentru Israel și Ucraina. Și, nemaifiind timp pentru o altă soluție, s-a decis participarea militară directă a Statelor Unite – deocamdată defensivă – la conflict.

Spre un Pearl Harbour politic?

Criza de încredere, destrămarea alianțelor SUA, însoțită de noi agresiuni împotriva aliaților americanilor, ar duce la un Pearl Harbour politic. Iar responsabil ar fi șeful Partidei Izolaționiste, cel care a lansat lozinca ”îi voi lăsa să le facă ce dracu vor”. Ca urmare, unele medii din Partidul Republican au început să dea înapoi, știind că în trecut, de fiecare dată când s-a negociat cu inamicul în detrimentul aliaților, lucrurile au ieșit prost.

Toamna anului 1938. Germania lui Hitler dorește să pună mâna pe o regiune din Cehia, locuită de etnici germani: Sudetenland. Prin mijloace subversive, Berlinul reușește să stârnească violențe interetnice în regiunea vizată, pretext pentru o intervenție armată. În timp ce la Cheb și Jeseník trupele hitleriste se războiesc cu cehii, Franța se neliniștește: are, din 1925, o alianță militară cu Cehoslovacia. Și n-are poftă să o onoreze. Deci, „să facă dracu Hitler tot ce vrea cu ea”. Prim-ministrul francez Daladier și cel britanic, Chamberlain, se duc la Munchen, să discute problema cu Hitler și Mussolini. Peste capul cehilor. Hitler le promite: „Aceasta va fi ultima revendicare teritorială pe care o voi avea în Europa!” Iar Anglia și Franța au dat mână liberă lui Hitler „să facă dracu tot ce vrea cu Cehia”. Iar Hitler a pus mâna nu numai pe Sudetenland, ci și pe întreaga Cehie, dobândind astfel 2.175 tunuri, 469 tancuri, 500 de tunuri anti-aeriene, 43.000 de pistoale-mitralieră, 1 milion de puști: practic dotarea Wehrmacht s-a dublat. Iar aceste arme, cedate de Franța și Anglia la Munchen, au jucat în 1940 un rol major în înfrângerea trupelor franceze și britanice.

Începem să înțelegem de ce, acum câteva zile, ministrul german al Apărării, Boris Pistorius, a comparat războiul președintelui rus Vladimir Putin împotriva Ucrainei cu anexarea de către Adolf Hitler a teritoriului cehoslovac, în 1938. În fond, Rusia domnului Putin dorea să pună mâna pe o regiune din Ucraina, locuită de etnici ruși: Donbass. Prin mijloace subversive, Moscova a reușit să stârnească violențe interetnice în regiunea vizată, pretext pentru o intervenție armată. În timp ce la Luhansk și Doneț trupele ruse se războiesc cu ucrainenii, domnul Putin promite public: „Donbass și Crimeea vor fi ultima revendicare teritorială pe care o voi avea în Europa!” Dacă principala Putere a lumii euro-atlantice va urma exemplul izolaționiștilor Chamberlain și Daladier, dând mână liberă Rusiei „să facă dracu tot ce vrea”, Putin va pune mâna nu numai pe Crimeea și Donbass, ci pe toată Ucraina, dobândind astfel tunurile, tancurile, rachetele, uzinele militare și efectivele care-i lipsesc pentru a cotropi Europa Centrală și de Est, până la frontierele convenite la Yalta. Unde, reamintim, Rusiei sovietice i s-a dat mână liberă „să facă dracu tot ce vrea” cu România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia - și a urmat un Război Rece de 50 de ani.

Rezultate îndoielnice, tensiuni persistente.

În pofida angrenării directe a Statelor Unite în apărarea unui aliat al său, Israel, criza de încredere e departe de a fi rezolvată. Zilele trecute, ministrul german al Apărării, Boris Pistorius, a explicat Parlamentului german că „având în vedere situația de securitate și nevoile armatei, Germania trebuie să ia în considerare introducerea serviciului militar obligatoriu”. Situația este atât de tensionată încât săptămâna trecută ministrul britanic de Externe, David Cameron, și-a început vizita în SUA printr-o întâlnire cu Donald Trump, în Florida, înainte de a se îndrepta spre Washington DC pentru discuțiile oficiale. Lord Cameron n-a putut obține de la fostul președinte decât niște răspunsuri confuze.

Principala amenințare, azi, nu e Iranul și cu atât mai puțin China, ci confuzia din rândurile noastre, incapacitatea de a acționa hotărât în apărarea valorilor noastre comune, ceea ce deschide perspectiva unor pericole și mai mari. Merită în acest sens luat în seamă avertismentul prof. Feng Yujun, președintele Centrului de Studii Ruse și Central-Asiatice al Institutului de Studii Internaționale de la Universitatea din Beijing. Într-un articol în The Economist, dânsul afirmă că „Federația Rusă caută să submineze ordinea internațională și regională existentă, prin război”. Iar apoi sugerează că dacă i se permite în continuare Rusiei „să atace poziții militare, infrastructuri critice și orașe ucrainene și să se pregătească pentru o nouă escaladare, șansele unui armistițiu în stil coreean par reduse ... războiul ar putea fi înghețat. Acest lucru nu va face decât să permită Rusiei să continue să lanseze noi războaie după un răgaz, punând lumea într-un pericol și mai mare.”

Lecțiile Istoriei sunt cât se poate de clare: subminarea alianțelor proprii, într-un moment de criză, nu duce la pace, ci la încurajarea agresorului să declanșeze un Război Mondial. Iar evenimentele tocmai au dovedit acest lucru: pentru a stopa alunecarea spre un război generalizat în Orientul Mijlociu, Statele Unite, în pierdere de credibilitate și prestigiu, nu au mai putut folosi obișnuitele căi diplomatice și au fost nevoite să intervină militar direct.

Urmăriți varianta video a editorialului, AICI.