Știm deja că lui Ion Iliescu, Elena Ceaușescu îi spunea „Ionel” încă de când acesta era un băiețandru de 10-12 ani și purta pantaloni scurți, mergând spre închisoarea unde „dușmanul de clasă” îi închisese tatăl, pe Alexandru Iliescu.

Nicolae și Elena Ceaușescu s-au căsătorit la 23 decembrie 1947, cu o săptămână înainte de proclamarea Republicii Populare Române.

Din 1952, Nicolae Ceaușescu a ajuns în Biroul Politic al PMR, începându-și ascensiunea în PMR, partid căruia îi va deveni prim-secretar în 1965, redenumindu-l PCR. 

Preocupat să își creeze o echipă a sa în contextul destalinizării timide inițiate de Gheorghiu Dej din 1953, Nicolae Ceaușescu lucra din răsputeri la Direcția Superioară Politică a Armatei, deci, cu „Ionel” erau slabe șanse să se întâlnească. Nicolae Ceaușescu se ocupa de Armată, Agricultură, stadiul colectivizării care bătea pasul pe loc și se va încheia abia în 1962.

Dar oare ce făcea „Ionel” în acest timp? Perioada sa de glorie a fost cuprinsă între 1956 și 1971, deci cam un deceniu și jumătate. Totuși, abia în 1984, Iliescu a fost scos din calitatea de membru al  CC al PCR. 

Prima mare funcție pentru Ion Iliescu

În data 19 august 1956 Ion Iliescu a fost numit (ales, dar alegerea era a unei persoane decise deja de partid) Președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești. În această poziție caută și „epurează” (adică distruge destine) studenții care se solidarizaseră cu Revoluția Ungară din 1956, zdrobită de tancurile sovietice. Făcându-și treaba bine în 1956, în martie 1957, a devenit Președinte al Consiliului Asociațiilor Studențești.

Venirea în funtea partidului a lui Ceaușescu în 1965, după moartea lui Dej, îi aduce lui Iliescu numirea ca șef de secție la CC al PCR, devenind  rapid  prim-secretar al CC al UTC, adică șeful tineretului comunist. Evident, amintirile comune cu „toarșa Lenuța” au fost de mare ajutor.

La un moment dat, Ion Iliescu a trecut la „seniori” ca Director al Departamentului de Propagandă al Comitetului Central al PCR. Așadar, tot ce se gândea și se punea pe hârtie, trecea pe la „Ionel”.

În anul 1967, Ion Iliescu a ajuns Ministru pentru Problemele Tineretului, poziție în care rămâne până în 1971

A venit momentul iunie 1971, în care Ceaușescu vizitează Coreea de Nord. A fost o vizită care îl va schimba complet pe Ceaușescu, acesta începând să abandoneze deschiderea de după 1968, pe care o inițiase și care-i adusese aprecierea Vestului.

Din 1964, România întorsese politicos spatele URSS pe calea construcției socialiste, preluând modelul chinez.

„Ionel” era prea tânăr când a început „destalinizarea” lui Dej ca să își amintească vreun „tovarăș” de studiile lui la Moscova și de „fericirea de a studia” lângă zidurile Kremlinului și Mausoleul lui Lenin.

Totuși, „Ionel” își va pune singur ștreangul de gât, politic vorbind, într-un schimb de replici cu „toarșa Lenuța”.

Se vede în imaginile din filmul lui Andrei Ujică modul în care Nicolae Ceaușescu se bucura ca un copil uitat într-o cofetărie cu acces la toate bunătățile vâzând cum Kim Ir Sen desena mesaje gigant pe stadioane cu oameni.

Ceaușescu trăise sub dictatura lui Carol al II-lea și făcuse prima dată închisoare la 15 ani, dar apucase să vadă între două „sejururi” după gratii cum își făcuse Carol demonstrațiile pe stadioane.

Se zice că „toarșa Lenuța” l-ar fi chestionat matern pe „Ionel” care era la „Tineret” dacă a „băgat la cap” pentru că „Marele Cârmaci” avea să augmenteze la București ce văzuse la Phenian. Elena Ceaușescu a folosit noțiunea de educație cu dăruire, abnegație pentru efortul nord-coreenilor nunai că „Ionel” dă „cu bâta-n baltă”, spunând râzând (zâmbetul acela pe care mulți îl considerau sfidător): „Toarșa Lenuța, asta nu este educație, ăsta e dresaj”!

Cum a fost mazilit

Ion Iliescu zâmbea așa cum românii vor apuca prin anii 70 să vadă cum o făcea personajul „JR Ewing” din serialul Dallas, serial care va cădea și el pradă redefinirii culturii și educației socialiste a anilor 70.

În iulie 1971, Nicolae Ceaușescu dă „Tezele din Iulie” dar încă din avion, „Toarșa Lenuța” îi pusese deja „ștampila” de „element periculos” lui „Ionel”.

Eu personal am auzit mărturia unui vecin al bunicilor mei dintr-un sat din Olt, care fusese la București într-o delegație înainte de momentul Coreea de Nord și care îl auzise pe Ion Iliescu vorbind de problemele tineretului, discurs aplaudat mult mai bine decât al lui Ceaușescu (Iliescu era un orator mult mai bun, Ceaușescu era rârâit și bâlbâit, în plus citea mereu și gesticula frenetic). Acel  vecin remarcase cum se uita Elena Ceaușescu la Iliescu. Așadar „savanta” avea „capsa pusă” înainte de iunie 1971, pe fostul ei însoțitor pe drumurile pușcăriei unde-și vizitau - ea fratele ilegalist, el-tatăl ilegalist, apoi viitorul soț, ilegalist și el și apropiat deja de liderul comuniștilor din închisori, Gheorghiu-Dej.

Timp de 13 ani, din 1971, până la mazilirea din CC al PCR la 22 noiembrie 1984, Ion Iliescu a fost „rotit” pe post de „toarșu prim adjunct” adică adjunct al județenei de partid Timiș (1971-1974) și de „toarșu prim” la „județeana” Iași (1974-1979), să vadă cum e cu „dresajul”. În 1979-1984, Ion Iliescu a fost Președinte al Consiliului Național al Apelor, după care a ajuns unde îl va prinde Decembrie 1989- Directorul Editurii Tehnice.

(Va urma)