Ștefan Foriș fusese secretarul general al Partidului Comunist din România, secție a Internaționalei comuniste în perioada 1940-1944. Ungur de origine, el era cumva apropiat de români. Totuși, majoritatea liderilor comuniști în frunte cu Gheorghiu Dej erau arestați la Târgu-Jiu.

 

În 1941, anul declarării războiului împotriva Uniunii Sovietice, Cominformul, rețeaua informativă a Kominternului încetase să mai transmită în România directivele grușului Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luka, aceștia așteptând un moment prielnic.

Comuniștii din închisori priveau cumva cu ranchiună la atitudinea lui Ștefan Foriș. Alături de el, în libertate mai erau Remus Koffler, discipol foarte devotat, Constantin Pârvulescu, Ileana și Grigore Răceanu. Emil Bodnăraș, proaspăt eliberat de la Caransebeș se pare că a fost omul care a decis ruptura. Și el fusese format la Moscova, știa canalele și cum operau, de aceea a decis că era momentul să scape de Ștefan Foriș.

Acesta era acuzat că devenise agent al Siguranței, că din cauza lui și a atitudinii sale de noncombat, mulți comuniști erau arestați. Într-adevăr, cât timp a fost la șefia partidului, Foriș nu a încurajat luptele de partizani, fiind destul de îngăduitor cu regimul Antonescu.

Foriș, asul din mâneca serviciilor românești

Nici după înfrângerea de la Stalingrad, când devenise evident că Germania va pierde războiul, agitațiile comuniste nu crescuseră în intensitate, ceea ce sporea neîncrederea comuniștilor din închisori, al căror lider era Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Dacă luăm în calcul mărturia de mai târziu a lu Eugen Cristescu, despre faptul că jumătate din cei 840 de membri PCdR era agenții săi informatori, ajungem la ideea că Foriș era cumva asul din mâneca serviciilor românești, în eventualitatea răsturnării situației.

Totuși, Bodnăraș, știa că Foriș crede orbește în Moscova, ceea ce era grav pentru exponenții laturii naționale. În plus, Bodnăraș a înțeles că apropierea frontului de România putea determina chiar asasinarea celor din închisori, deoarece poporul putea avea parte de condamnați de fațadă pentru a se abate atenția de la ideea că armata era prost înarmată și mulți comandanți incapabili.

Prizonierii români aderaseră la Diviziile ”Horea Cloșca și Crișan”, ”Tudor Vladimirescu”, ceea ce sporea avantajul sovieticilor. Bodnăraș și Pătrășcanu au fost cei care au pus la cale, în aprilie 1944, îndepărtarea lui Ștefan Foriș de la șefia partidului.

Cum Bodnăraș, eliberat și având acordul de principiu al lui Dej știa că Foriș se va supune Moscovei, dar nu putea lua legătura cu Moscova fără să fie interceptat de serviciile lui Cristescu și apoi  acuzat de trădare și împușcat de aceea a jucat la cacialma.

Acuzat că a servit dușmanului

Foriș a aflat că Moscova vrea un alt lider și a acceptat să lase conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Comuniștii urmau să se implice în discuțiile privind o eventuală răsturnare a lui Ion Antonescu, alături de celelalte partide și de reprezentanți ai Armatei cu girul regelui Mihai I. Cum Antonescu încurajase și el anumite tratative, pentru a amăgi opoziția, Dej, Bodnăraș și Pătrășcanu au reușit izolarea lui Foriș, care a fost acuzat voalat de Pătrășcanu în 1945 că a servit dușmanului, adică serviciilor lui Cristescu și guvernului.

Răpit și ucis

Totuși, Foriș putea să uzeze de faptul că fusese schimbat cu așa-zisul acord al Moscovei, care nu existase! Cacialmaua lui Bodnăraș funcționase, aceasta fiind prima debarcare a unui lider PCR fără acordul Moscovei, însă grupul de la Moscova putea avea un avantaj, acuzându-i pe cei din țară de trădare.

De aceea, în 1946, probabil în primăvară, Foriș, care fusese de mai multe ori deținut și eliberat, anchetat, apoi lăsat în pace, a fost răpit în Pasajul Victoriei de către un comando condus de Timofei Bodnarenko, zis Pantiușa, apoi românizat Gheorghe Pintilie și dus într-o casă conspirativă. Acolo a fost ucis prin zdrobirea capului cu o rangă. Ulterior, mama sa, de la Oradea, care l-a întrebat pe Dej, unde este fiul său, a fost luată de acasă ucisă și aruncată în albia Crișului.