În februarie 1977 am început să fac o suită de scurtmetraje difuzate în emisiunea Bucureştiul necunoscut, care se difuza pe programul doi al TVR, joi seara, în pauza concertului simfonic.

Aducând comentariul la primul documentar, care era un articol de patru-cinci pagini despre Nicolae Filimon, Maria Preduţ, redactoarea emisiunii, mi-a spus că fiecare propoziţie din text trebuia să aibă acoperire în imagine. „Cu ce ilustrăm?” devenea principala întrebare de-acum încolo. Pe lângă pricepere şi cultură, Maria Preduţ avea talent de pedagog. Aş fi putut învăţa de la ea o meserie, însă îmi lipsea atracţia pentru televiziune şi, în genere, pentru film. La a doua filmare, operatorul Dumitru Crâşmaru mi-a arătat unde şi cum trebuie să privesc spre a vedea realitatea prin camera de luat vederi aşezată pe un trepied. M-am prefăcut încântat, deşi nu înţelesesem nimic. Ceea ce se cheamă „magia filmului” încetase pentru mine odată cu liceul. În primul an de facultate mai chiuleam uneori la matineul vreunui film franţuzesc sau englezesc, însă preferam să petrec acele ore, îndeosebi iarna, citind întins în pat, cu pisica adormită la picioare.

Experienţa acelor documentare mi-a adus însă un mare câştig stilistic. Ajunsesem, în septembrie ’76, la al cincilea sau al şaselea, intitulat Bucureştiul lui Camil Petrescu. Reproduceam în comentariu un pasaj din romanul Patul lui Procust, dintr-o scrisoare în care protagonistul i se plângea femeii iubite de nişte ploi lungi, necontenite, deprimante… Eram în cabina Bucurei Onea, care avea peste 30 de ani la masa de montaj. Alesesem pentru ilustrarea pasajului din scrisoare nişte secvenţe în care turna cu găleata. „Nu facem Tele-Şcoală”, mi-a spus monteuza, arătându-mi ca alternativă câteva cadre – luate din iniţiativa operatorului – cu un trecător cu gulerul trenciului ridicat, oprit să-şi aprindă ţigara lângă o vitrină pe care se prelingeau stropi de apă… În momentul acela am înţeles ce este sugestia şi i-am deprins limbajul.

Prin prisma acelor documentare am înţeles şi afirmaţia lui Fellini: „Cinematograful nu este fiul literaturii, ci al picturii”, pricepând, totodată, de ce consideram filmul „arta săracului”, în sens spiritual, şi de ce-l socoteam inferior literaturii. Am învăţat să privesc filmele altfel decât până atunci. În anul acela am tradus, fără să fi văzut filmul, scenariul la Amarcord, scris de Fellini şi Tonino Guerra. A’marcord înseamnă, în dialect, io mi ricordo – eu îmi amintesc. În volum, textul scenariului era precedat de o poezie omonimă a lui Fellini, Eu îmi amintesc:

„Ştiu, ştiu, ştiu

Că un om are mereu mâinile curate

Iar eu mi le spăl

De trei-patru ori pe zi,

Însă ajunge să-mi văd mâinile murdare

Ca să-mi amintesc

De când eram copil.”

Am aflat de la Bucura Onea că în filme există linişte-linişte şi „linişte activă”, care se propagă ca un foşnet abia perceptibil; că după un cadru cu mişcare spre stânga nu trebuie să urmeze altul, brusc ca un viraj, spre dreapta, întrucât ar sminti spectatorul; că Televiziunea a funcţionat iniţial în încăperile unei foste fabrici de glucoză de pe strada Molière, iar actualul său amplasament s-a obţinut prin sacrificarea unui parc – a Parcului Cerchez…

Am avut prilejul, în toamna acelui an, să asist la o repetiţie şi la înregistrarea piesei Domnişoara Nastasia, montată de Sorana Coroamă-Stanca la departamentul Teatru TV. Tânără, înaltă, expresivă, autentică în patosul ei, Olga-Delia Mateescu era copleşitoare în rolul protagonistei. De aceeaşi măsură era şi Costel Constantin în rolul lui Vulpaşin. Îi priveam şi-i ascultam de la câţiva metri; nu-l uit pe actor strigând, după ce descoperise sinuciderea Nastasiei: „Fraţilor, simt că-mi umblă şoareci prin cap!”… Tot atunci am avut prilejul să asist şi la o repetiţie cu Jucătorii de cărţi de Gogol, admirând deopotrivă jocul actorilor, între care Florin Scărlătescu şi Ion Marinescu, şi calitatea traducerii; fiecare replică fusese şlefuită cu pricepere şi fineţe.

Documentarele emisiunii Bucureştiul necunoscut erau lucrate fără grabă, cu acurateţe, cu colaborarea unor specialişti şi fără zgârcenie. Existau zile de filmare în care plecam de la studio, în afară de şofer şi operator, cu electrician şi sunetist. La Bucureştiul lui G. Călinescu, a cărui durată de 30 de minute a fost dublă faţă de a celorlalte documentare, echipa era şi mai numeroasă: s-a filmat seara în cartierul Antim, blocându-se pentru o jumătate de ceas circulaţia de pe stradă… Două zile am filmat în locuinţa lui G. Călinescu de pe strada Vlădescu din Floreasca; am văzut atunci manuscrisul romanului Bietul Ioanide, constând din mai multe caiete dictando înalte. La sediul Fundaţiei Brătianu din Piaţa Amzei am răsfoit însemnările autografe din câteva agende şi alte înscrisuri ale lui Mateiu I. Caragiale păstrate în Fondul Saint Georges… Pentru cadre nu mai lungi de câteva secunde am ajuns la Mogoşoaia şi la bisericuţa decorată cu motive persane de la Fundenii Doamnei. Am intrat de două ori într-o casă boierească cu fronton clasic, care se părăgineşte de vreo 20 de ani la răscrucea Căii Victoriei cu strada Sevastopol, unde se păstrau catalogate, clasificate, inventariate, aşezate în cutii de carton, mii şi mii de fotografii cu imagini din Bucureşti. Am ajuns, tot pentru filmări, la Cabinetul de Stampe şi la cel de Numismatică al Bibliotecii Academiei.

Lumea cercetătorilor, a bibliotecarilor, a specialiştilor în ştiinţele auxiliare ale istoriei, a custozilor îmi plăcea prin atmosfera sa de iatac ştiinţific, prin amabilitatea şi buna creştere a celor ce o reprezentau, prevalente fiind femeile… 1976 a fost un an liniştit, în comparaţie cu următorul – anul cutremurului din 4 martie şi al marilor greve din Valea Jiului – şi cu cei de după el. Urcând la Radu Vodă pentru câteva secvenţe cu bisericuţa zisă a lui Bucur, am găsit elevii de la Seminar ieşiţi în recreaţie, parte dintre ei apropiindu-se de camera lui Dumitru Cacoveanu. Îi priveam ca pe nişte făpturi aparte întrucât aveau să fie preoţi. Tot cu un operator am intrat pentru prima oară – trecând prin sala Sfântului Sinod – în Palatul Patriarhal, pentru a filma pridvorul paraclisului. Am fost apoi în vila cu pereţi în calcio vecchio, orientată spre miazăzi, de pe Aleea Patriarhiei, a arhitectului Gheorghe Simotta. Macedonean cu prestanţă calmă, cu părul alb, suplu, poate octogenar, acesta adăugase în anii ’30 vechii reşedinţe a Mitropoliei Ungrovlahiei noul corp de clădire comandat de Miron Cristea.

Toamna anului 1976 n-a avut nici strălucirea, nici lungimea celei precedente. A început cu ploi şi vânturi dese, vremea îndreptându-se abia în octombrie, când au fost câteva zile frumoase, ca şi-n noiembrie, de altfel. Filmam documentarul despre G.I. Ionescu-Gion şi cartea sa din 1899, intitulată, după ortografia epocii, Istoria Bucurescilor. Neavând de tras decât puţine exterioare, stăteam mai mult prin muzee şi biblioteci, cu operatorul, între colecţii de ziare vechi şi reproduceri după gravuri de Lancelot, Raffet şi Bouquet cu instantanee de viaţă cotidiană românească de la jumătatea secolului al XIX-lea, aşa încât m-am bucurat să pot ieşi din oraş, fie doar pentru o jumătate de zi: un prieten care făcea naveta într-un sat de lângă Bucureşti, unde preda limba română, m-a luat la o masă dată de directorul şcolii de acolo. Am plecat cu maşina, înainte de prânz, pe o vreme călduţă. După 30-40 de kilometri străbătuţi pe şoseaua spre Giurgiu, apucam la stânga pe un drum de ţară, până într-o vâlcea, unde era satul. Majoritatea caselor erau vechi, văruite, cu prispă ori pridvor cu stâlpi subţiri de lemn înnegrit între care atârnau, înşiraţi pe frânghie, ştiuleţi galbeni de porumb aninaţi de propriile pănuşi, şiraguri de ceapă de apă de culoare violetă, bostani turceşti, gutui, ciorchini răzleţi de struguri… Profesor de istorie, trecut de 50 de ani, expansiv, volubil, directorul era un om mulţumit de sine, satisfăcut de situaţia sa, care îşi prăznuia ziua de naştere sau onomastica. Poftise vreo 14-15 musafiri, între care un fost inspector în Ministerul Învăţământului, cu soţia, considerat un binefăcător, pe medicul dintr-o comună apropiată, câţiva colegi cu nevestele…

Era o vreme plăcută, s-ar fi putut sta în curte, însă masa fusese aşternută într-o odaie spaţioasă, lungă, curată, cu intrare din uliţă, amintind prăvăliile, cârciumile sau hanurile de la ţară de pe vremuri. După ce ne-am aşezat, directorul a închinat cu fiecare oaspete cu un ţoi de ţuică galbenă, veche de câţiva ani, cu care erau umplute paharele din mâinile noastre şi carafele de lângă platourile cu piftie de cocoş, icre, tobă şi caltaboş. După o oră sau două au apărut tăvi cu fripturi şi cârnaţi de porc şi sticle cu un vin alb sec, aspru. Timide, timorate, privind în pământ, două fete, probabil eleve în ultima clasă a şcolii generale, aduceau murături şi sifoane. „Ce frumos servesc fetele astea!”, a exclamat medicul, aşezat lângă mine, adăugând: „Săptămâna trecută am fost la penitenciarul din Alexandria într-o problemă de serviciu; eram mai multe persoane. La sfârşit, comandantul ne-a poftit la masă, unde ne-am simţit foarte stânjeniţi, întrucât ne serveau trei deţinuţi în zeghe”.

Directorul intrase închizând încet uşa, rămânând cu o mână pe clanţă, pe cealaltă ridicând-o cu aerul unui om care are ceva important de comunicat. Pe fondul tăcerii aşternute preţ de câteva secunde, strigase: „La un semn deschisă-i calea…”, dând uşa de perete, pentru a face loc să intre, în sunete de muzică, unui contrabasist de vreo 60 de ani cu păr alb şi ten arămiu, cocârjat sub povara instrumentului său, urmat de o guristă cu vreo 20 de ani mai tânără, care a salutat printr-o reverenţă adâncă mesenii ce începuseră să aplaude, apoi s-au arătat un viorist şi-un ţambalagiu.

Lăutarii n-au început cu „Mulţi ani trăiască!” ori cu bucăţi ticluite pentru nunţi şi chermeze, ci cu cântece vechi, autentice: Dă-mi, boierule, nevasta, Trei focuri arde pă lume, Foaie verde, nucă seacă, Spune, spune, hoţ bătrân, pe care le ascultam sorbind îndelung din pahar. Gurista a trecut apoi la Când toca la Radu Vodă şi m-am întrebat câţi dintre cei ce-o ascultau ştiau că piesa aceea avea peste 150 de ani; era compusă pe vremea lui Ioan Vodă Caragea. La petreceri lăutarii o interpretau însă ca pe o bucată de repertoriu curent, ca şi Inel, inel de aur, numărând şi aceea vreo sută de ani. Îmi plăcea vechea muzică lumească, desprinsă din cea bisericească pe timpul lui Anton Pann, lentă, unduită, orientală, prelungă, deşi s-ar fi cuvenit să ascult rock sau măcar formaţia Abba, foarte populară anul acela, constituită din două suedeze înalte, una blondă şi cealaltă roşcată, şi doi instrumentişti care interpretau, în engleză, nişte cântece zglobii, aseptice şi dulcege… Colegele mele de facultate rămăseseră totuşi la muzica franţuzească, bucuroase să asculte ultimul disc al lui Aznavour, cu Il faut savoir şi Que c’est triste Venise, care îmi plăceau şi mie.

Lăutarii luaseră pauză, aşezându-se la o masă ce le fusese pregătită, de unde veniseră pe rând, în frunte cu contrabasistul, starostele, să închine cu noi. Observam că şi în provincie, spre deosebire de petrecerile din anii ’60, oamenii nu mai evocau auritele vremuri interbelice sau perioada de după război, ci evenimente mai recente. Fostul inspector povestea că Emil Bodnăraş, ultimul demnitar de rangul întâi de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, rămas în funcţie şi răposat în iarna acelui an, lăsase cu limbă de moarte, întocmai ca Petru Groza, să fie prohodit după toată rânduiala bisericească. Deşi nu se făcuse public lucrul acesta, i se respectase dorinţa, fiind îngropat cu sobor de preoţi în comuna sa natală, Iaslovăţ, din Bucovina, unde coliva pentru pomană sosise de la Bucureşti cu elicopterul. Şi tot fostul inspector se mai întreba dacă moartea lui Chivu Stoica, petrecută cu un an înainte, fusese cu adevărat sinucidere…

Contrabasistul revenise la instrumentul său, cântând şi din gură, vioristul şi ţambalagiul ţinându-i isonul. Zicea despre un ursar rămas fără ursoaica pe care o crescuse şi o dresase:

„Şi-am să scriu plângerea mea

La cocoana regina

Ca să-mi dea ursoaica mea…”.

Cocoana reginà, cu accent pe ultima silabă, mi se părea original, poetic, suna mult mai frumos decât Majestatea Sa. Şi versurile următorului cântec te făceau să duci paharul la gură: „Naşă, nu fi democrată/ Lasă uşa descuiată…”. Îmi venise în minte un taraf pe care-l ascultasem cu câţiva ani în urmă la „Bolta Rece”, un restaurant de pe o stradă paralelă cu bulevardul Aviatorilor. Cobzarul purta caftan, adică veşmântul de breaslă al lăutarilor de la începutul secolului trecut.

Mi-ar fi plăcut să fac un documentar despre lăutari, îmi spuneam în ziua aceea de noiembrie, ajunsă la scăpătat, când plecase o parte dintre musafiri, iar pe masă tocmai fuseseră aşezate câteva sticle cu un vin mai vechi din pivniţa directorului şi un platou cu cârnaţi încă sfârâind. Următorul şi ultimul documentar a fost însă despre amintirile lui Constantin Bacalbaşa din Bucureştiul de altădată. Intrat pe post în aprilie 1977, la o lună după cutremur, îl filmase tot Dumitru Crâşmaru, operatorul care îmi arătase cum se vede lumea prin lentilele camerei. Apoi, fără explicaţie sau motiv, m-am întors la poezii, recenzii şi traduceri, poate pentru a confirma dictonul potrivit căruia cele mai importante experienţe din viaţă le trăim până la vârsta de 25 de ani.