Păduchi mici visînd la destine mari, sau vina neasumată a derbedeului cu ștaif

Scena publică e aproape insuportabilă, încât nu pot scăpa de ea decât luînd o carte bună. Sau un film. Mă gîndeam să-mi iau inima în dinți, să beau cîteva emetirale și să mă uit la ”Teambuilding”, coregizat de Matei Dima, Cosmin Nedelcu și Alex Coteț, după un scenariu scris de Coteț.

Filmul pornește de la evenimente din viața unor angajați într-o corporație care, sub presiunea promovării și a competiției interne, se află în situația de a participa la un  ”team building”. Filmul, cu aportul imensului talent a celor de mai sus, - celebrități ale filmului din noul val mizerabilist, a fost lansat în 2022 și a atras în cinematografe un număr mare de persoane - aproape 1 milion in 3 luni. E ceva!

Vizionarea unui film despre ”șprițurile” și mitocănia unui ”Teambuilding” în România e întotdeauna un act de cultură, dar, dată fiind tema ”vinei” și a vinovățiilor  - niciodată recunoscute și niciodată asumate - un fapt deja comun, deși grețos  pe scena politică a României, am ales să revăd ”Cea mai minunată seară din viața mea” , un film mai modest decît ”Teambuilding”, din 1972, regizat de Ettore Scola, unde un Alberto Sordi magistral îl imaginează pe Alfredo Rossi, un vânzător de țesături din Roma care locuiește la Milano și care întâlnește o femeie frumoasă pe motocicletă, în timp ce merge la Lugano pentru a depune ilegal niște bani. Este momentul cînd acesta cade într-o capcană suprarealistă.

Ajunge într-un castel din pădurea elvețiană, unde patru judecători în vârstă îl judecă în timpul unei cine somptuoase. Pare un joc, dar are un final neașteptat. Scola și scenaristul Sergio Amidei s-au inspirat din frumoasa nuvelă a lui Friedrich Dürrenmatt ”Pana de automobil” (1956), adaptând personajul principal, care este întruparea cinismului grosier, într-un „monstru” obișnuit, care este atât de narcisist și care crede cu insolență că este deasupra legii, încât îi face plăcere să fie descris drept criminal.

Scola și Amidei modifică unele elemente ale poveștii, transportând magnific crescendo-ul întrebător care dezbrăcă răul comis de omul obișnuit, grație sarcasmului tăios din dialoguri, atmosferei tulburătoare de la castel, celor mai fine culori închise și roșii ale lui Claudio Cirillo și avînd jurul lui Sordi, toți venerabili ”bătrâni” ai cinematografiei franceze: rabelasianul Michel Simon, Claude Dauphin, Charles Vanel și Pierre Brasseur, care a murit subit la sfârșitul filmărilor.

”Am să încep şedinţa de guvern de astăzi cu subiectul tragic legat de decesul celor trei muncitori în accidentul care s-a petrecut în data de 17 ianuarie în cariera de la Jilţ Sud, in care și-au pierdut viața trei muncitori şi alții au fost răniți și am cerut în şedința de guvern trecută ca Ministerul Energiei și Ministerul Muncii să întreprind demersurile de control și verificare a cauzelor producerii accidentului şi a condiţiilor de muncă.

Totodată, am solicitat tuturor instituţiilor statului să pună la dispoziția organelor de cercetare penală tot ceea ce este necesar, astfel încât cei care vor fi găsiți vinovați să suporte pedepsele în conformitate cu prevederile legale”, a anunțat Nicolae Ciucă.

Mărturisesc că am avut un șoc văzând lașitatea premierului. Cred că orice prim-ministru de pe planetă ar fi început cu demiterea ministrului de resort, dar noi trăim în România…

Din partea ministrului Popescu, cel care aproape un an și-a bătut joc și a buzunărit românii cu prețul gazului și al electricității, cel suspectat de legături oneroase cu austriecii de la OMV, nici o tresărire, nici o umbră de regret. Nici o demisie.

Cu un tupeu inimaginabil, această formă de viață care poartă numele de Nicușor Dan, și care din nefericire are funcția (aleasă!!!) de primar general al capitalei a susținut prima sa conferință de presă, organizată la peste 10 zile după ce Ana Oroș a fost omorâtă de o haită de câini în zona Lacul Morii!!! Deocamdată nu a fost găsit niciun vinovat, primarul spunând că așteaptă raportul Corpului de Control, trimis să verifice activitatea ASPA…

Înțeleg perfect supărarea dlui Ponta :”În 2013, când a fost tragedia cu copilul omorât de câini, nu doar că a fost o mare emoție, pe bună dreptate: «Pușcărie, Oprescu! Jos Guvernul!» Trebuia să-mi dau eu demisia, nu știu ce. Ăia care urlau cu pușcăriile și demisiile sunt acum la putere. Adică primari generali, primari de sector. Și a ieșit marele luptător, care face filme după morți, domnul Vlad Voiculescu și a zis: «Dom’le, nu se mai poate, trebuie să facem o analiză…»

Tot zilele astea, s-a nimerit să văd un interviu al dlui Raed Arafat, în care acesta a declarat senin că nu-și reproșează nimic pentru intervenția de la Colectiv. Așa cum nu și-a reproșat nici în urma altor morți tragice, de care era într-o măsură responsabil ca șef DSU.

Pe bună dreptate, o mare parte din români se întreabă  de ce în cazul lui Raed Arafat, Virgil Popescu, Nicușor Dan, Ciprian Ciucu nu există o demisie de onoare? Ei nu sunt criminali identificați printr-un proces în justiție, dar în spatele aparatelor administrative conduse de aceștia se află oameni morți. Familii cernite, destine distruse.  Morți și sînge. Oameni nevinovați a căror viață a fost curmată de instituțiile pe care aceștia le conduc în continuare, impasibili, încercând să caute vinovați oriunde în afară de propria persoană.

Demisia de onoare e gestul pe care-l face un demnitar atunci când, indiferent dacă poate fi găsit direct vinovat sau nu, undeva în subordinea sa s-a petrecut un fapt grav. Chiar daca nu exista vinovăție directă, neputința și incompetența, dacă nu chiar lăcomia sau nepăsarea de a împiedica catastrofa, trebuie să ducă la demisia de onoare.

În  ”Pana de automobil”, Traps, un agent de vânzări și trei judecători pensionari, care din amuzament pun în scenă procesele istorice ale lui Iisus, Marx etc, se trezește jucându-se de-a inculpatul, sigur de nevinovăția lui. Treptat, el va recunoaște o greșeală morală împotriva șefului său și, mergând în camera lui, chiar și în ceața alcoolului, se va spânzura.

Scola folosește cel mai obișnuit nume de familie din Italia, Rossi, pentru a reprezenta, prin arhetip critic, unul dintre subiecții săi obișnuiți: omul mai mult decât mediu, mediocru, al micii burghezii. (Un fel de Popescu al românilor de peste timpuri). Tipul viclean, traficant, lăudăros, ignorant, un Don Giovanni cu orice preț, pe care Sordi este foarte priceput să-l înfățișeze cu interpretarea sa excelentă.

Fiecare om, cu vina lui. Uneori, după o greșeală, căutăm motive de vinovăție și la celălalt, cumva îndreptățind acțiunile noastre și justificându-le. Un soi de „lasă că și tu…”. Acest joc prin care căutăm să aruncăm vina asupra altuia (pentru a ușura povara noastră) nu are niciun câștigător, soldându-se doar cu conflicte. Nu facem pași în direcția iertării, ci a adâncirii distanței dintre noi. În spatele acestui joc stă o etichetă greu de dus: „Sunt un nemernic…”.

Povestirea scrisă de elvețianul Friedrich Dürrenmatt,  pleacă de la o întâmplare aparent absurdă, unde personajul principal ajunge, cum vom ajunge cu toții, în fața destinului unde, - vrem, nu vrem - întotdeauna își primește obolul.

În cele aproximativ 100 de pagini ale poveștii, găsim un mănunchi de personaje menite să dezvăluie natura schimbătoare a omului, care însă nu poate fugi din calea dreptății destinului.

Senzația asta dureroasă, adevărul apăsător care ne urmărește la fiecare pas în viața de zi cu zi, de care ne ascundem. Degeaba. Propriile noastre vinovății, ne urmăresc tot timpul. Excepție fac păduchii politicii noastre, amețiți de propriul destin măreț pe care și-l imaginează, și care îi orbește, aducându-i la viața trăită în cea mai crasă nesimțire.

De numele lui Dürrenmatt sunt legați, în modul cel mai magic cu putință  mulți autori precum: Kafka, Strindberg, Maeterlinck, Camus, Sartre, Brecht și chiar Shakespeare. Iar dacă Dürrenmatt scrie minunat, e de înțeles. Are în spate istoria trăită a celui de al Doilea Război Mondial, lagărele de concentrare, bomba atomică, care nu pot să nu lase urme, și toate astea în doar o sută de ani de la nașterea sa.

Noi suntem acum foarte aproape de războiul nuclear, de catastrofa totală, dar ne străbat la fel de acut destinele marilor personaje ale literaturii universale, cu toate că memoria noastră culturală se vrea ștearsă de tinerele generații neomarxiste și sexomarxiste.

Ceea ce e însă foarte sigur e faptul că se dovedește inutil să le amintești păduchilor mici despre Oedip, Antigona, Joseph K., Hamlet, Kirillov, Ivan Karamazov, Iov, Ifigenia etc., despre vină, despre vina tragică.  Vina tragică se analizează în raport cu legea morală care este încălcată şi se pedepsește prin sentimentul „maculării“ de care se simte apăsat eroul. ”Eroii-păduchi” nu au astfel de apăsări. Ei merg înainte, ca și cînd ar fi veșnici și imaculați, deasupra oricărei morale.

Ei nu știu că vina este diferită de rușine, care se bazează pe o posibila evaluare făcută de alți oameni. Rușinea se raportează la persoanele din jur, pe când sentimentul de vinovăție este raportat la propria persoană. În cazul nostru, la persoana păduchelui.

Vina existențială este rezultatul gradului de conștientizare a unei discrepanțe nedrepte între propria bunăstare și bunăstarea altora. Ori asta, e peste puterea păduchelui, cel care calcă pe cadavre fără nici o tresărire.

Dürrenmatt și-a câștigat greu notorietatea, un exemplu ar fi faptul că a fost nominalizat de șapte ori la premiul Nobel, dar asta nu l-a descurajat. Dürrenmatt, ca orice mare scriitor era preocupat mai ales de nedreptate. În fiecare operă a lui întâlnim același subtext. Acela că ne îndreptăm cu o viteză teribilă spre prăpastie, trăind răutăcios și absurd, lipsit de sens viața asta a noastră, oricum, atît, atît de scurtă…

Suntem mulți, răi, lacomi,invidioși… Dar avem pretenția și dreptul, totuși, de a fi conduși de cei mai buni dintre noi. Însă adevărul e altul și e tragic:  de multă vreme cei care ne reprezintă au uitat ce  au de făcut. Au senzația că ne stăpânesc și se comportă ca atare. Dar ce e mai revoltător, e faptul că sunt total lipsiți de conștiință. Fapt care îi face să nu poată afla, nici măcar ei înșiși dacă au, sau nu, caracter. Găsesc în interiorul lor mizerabil întotdeauna motive să se dezvinovățească, oricît de abominabilele sunt catastrofele pe care cu sau fără știință le generează.

Nu au în nici un caz curajul lui Alfredo Traps al lui Durenmatt, nici al personajelor lui Dostoievski, ca să nu mai vorbim despre Oedip, Antigona, Joseph K., sau  Hamlet și despre vina tragică, despre care atît de frumos vorbește Ileana Mălăncioiu - o conștiință a literaturii noastre -, în cartea ei cu același nume…