Într-un interviu acordat la televiziune pe 12 octombrie, președintele Republicii Franceze, Emmanuel Macron, a definit „foarte clar” „interesele fundamentale ale națiunii” acoperite de ”forța de descurajare nucleară a țării noastre”. El a adăugat că „un atac balistic sau nuclear în Ucraina sau în regiune” nu va cădea sub această incidență.

Comunitatea strategică din Hexagon s-a activat după aceste declarații, repetând la unison că șeful statului s-a îndepărtat nechibzuit de doctrina oficială în două puncte: interesele fundamentale sunt numite „vitale” și nu sunt definite; interesele europene sunt considerate ca făcând parte din descurajarea nucleară franceză. Aceste două variabile au fost, de asemenea, amintite de președintele Macron într-un discurs ținut la Ecole de Guerre în februarie 2020: "Să fim clari, interesele vitale ale Franței au acum o dimensiune europeană”.

Mai mult decât atât: într-un discurs ținut la Toulon pe data de 9 noiembrie, președintele Macron a menționat din nou "interesele vitale" ale Franței, "dimensiunea lor europeană" și ne-a invitat să nu luăm totul ca atare, dramatizând "câteva cuvinte", adică: nefericite.

În realitate, lectura acestui malentendu, fie că este vorba de o scăpare, de o abatere sau de o eroare, este utilă dacă ne permite să discernem adevăratul echilibru strategic pe care doctrina noastră de descurajare trebuie să îl atingă. În acest caz, problema care se pune este aceea a unei dinamici între centralitatea istorică (inima intereselor "vitale") și interesele europene comune (care ar putea fi, de ce nu, interesele noastre "fundamentale").

Prietenii și partenerii europeni ai Franței, chiar mai mult decât adversarii săi actuali și potențiali, încearcă să descifreze sensul și amploarea acestui echilibru în discursul prezidențial. Din acest motiv, au fost contrariați de sensul termenilor folosiți în 12 octombrie, în timp ce clarificarea din 9 noiembrie îi lasă încă nedumeriți. De ce este așa?

În primul rând, atunci când președintele a declarat la Toulon că "astăzi, mai mult decât ieri, interesele vitale ale Franței au o dimensiune europeană. Prin urmare, forțele noastre nucleare contribuie, prin propria lor existență, la securitatea Franței și a Europei", "dimensiunea europeană" nu este definită, "Europa" nu este definită, "contribuția" nu este definită, iar "propria existență", mai exact, pare să aibă un sens mai mult existențial decât operațional.

În al doilea rând, alegerea istorică a descurajării nucleare franceze a fost cea a centralității (adică o forță independentă, menită să asigure supraviețuirea națiunii), opusă extinderii: doar descurajarea nucleară a Statelor Unite este considerată oficial "extinsă" pentru a acoperi interesele țărilor aliate. Franța s-a opus acestui model, pe care nu l-a considerat credibil și pe care, în mod evident, continuă să nu-l considere credibil, deoarece, ca și britanicii, Parisul nu a renunțat la forța de atac pentru a intra sub umbrela nucleară americană, ca restul țărilor NATO.

În cele din urmă, principiul suficienței stricte - adică limitarea mijloacelor nucleare la strictul necesar - care este unul dintre pilonii doctrinei noastre, este adecvat unei definiții a intereselor vitale care nu poate fi extinsă. Formatul forței noastre de descurajare a fost redus de-a lungul timpului pentru a fi permanent, strict suficient și adaptat pentru a acoperi interesele noastre vitale. Aceste trei noțiuni sunt mai presus de toate "dimensionarea", așa cum spun militarii. Altfel spus, ele determină dimensiunea forței noastre de astăzi în cel mai precis mod posibil.

 Semnificația istorică

Pe scurt, care ar fi locul unor interese fundamentale mai puțin restrictive decât nucleul intereselor noastre vitale? Care ar fi dimensiunea europeană? Președintele Republicii a avut dreptate să sublinieze, la 12 octombrie, că amenințarea cu utilizarea armelor nucleare își erodează efectul disuasiv. De asemenea, este de înțeles că un grad de ambiguitate trebuie să echilibreze un grad de claritate în registrul declarativ. Cu toate acestea, ceea ce a fost considerat o greșeală a lui Emmanuel Macron reflectă probabil disconfortul său de a expune și a pretinde extinderea descurajării nucleare franceze. Iar acest lucru nu este incompatibil cu mișcarea prudentă de extindere, care a început acum treizeci de ani și pe care integrarea europeană o consolidează an de an.

Cum ar putea fi altfel? Pe de o parte, se înțelege împletirea progresivă a intereselor euro-atlantice cu cele franceze; aceasta este direcția istoriei. Pe de altă parte, dacă disuasiunea nucleară franceză are o dimensiune europeană, aliații și partenerii Franței trebuie să cunoască limitele în care aceasta operează, chiar dacă aceste limite nu sunt imprimate în piatră, ci sunt dinamice și în evoluție.

Până în prezent, nimic din politica europeană a lui Emmanuel Macron nu indică o dorință de a renunța la această dimensiune. Dimpotrivă, discursul francez în favoarea autonomiei strategice europene ar pleda mai degrabă pentru consolidarea acesteia.

Dar un instrument de descurajare nu mai are nicio valoare dacă credibilitatea sa este subminată. A afirma că un atac nuclear împotriva Ucrainei sau a unui alt stat vecin nu intră în sfera de acțiune a descurajării noastre, în loc să se mențină ambiguitatea cu privire la o posibilă reacție, înseamnă a afecta credibilitatea forței noastre de atac în vocația sa centrală, în starea actuală a doctrinei și a mijloacelor noastre, notează lemonde.fr

Desigur, mesajul este brutal pentru un anumit număr de state aliate și partenere. François Mitterrand ar fi folosit cu siguranță alte cuvinte. Dar cuvintele sale ar fi evocat mai degrabă o dorință decât o voință. Până la urmă, malentendu-ul prezidențial poate fi util dacă forțează o reflecție a societății franceze asupra doctrinei nucleare, ducând la clarificarea acesteia.

(Traducerea Rador)