Nu ucideți din nou Cenaclul Flacăra! Nu-mi asasinaţi adolescenţa!

Nu ucideți din nou Cenaclul Flacăra! Nu-mi asasinaţi adolescenţa! Sursa foto: Arhiva EVZ

Înainte de 1989, exista o specie împuţită de vieţuitoare, autointitulată: „sculer-matriţer”. Desigur că nu aveau nicio legătură cu profesia extrem de dificilă de sculer-matriţer, care cere din partea celor care o practică o pregătire profesională deosebită.

Oriunde se dădea gratis o masă şi un şpriţ de partid şi de stat, orinde se dădea o şpagă, fie cât de mică, oriunde era rost de promovare pe criteriul pupat în cur şeful, oriunde se pretindeau favoruri sexuale unei tinere care voia să se angajeze, să ia şi ea o leafă şi să nu facă nimic, întotdeauna scotea capul de după vreun fichet plin cu acte nefolositoare, şi câte o astfel de jivină, semnalizându-şi prezenţa cu un unsuros şi slugarnic: „Să trăiţi”! De ce se autointitulaseră „sculeri-matriţeri?”

Pentru că se credeau şmecheri, inteligenţi şi plini de umor distractiv. Se recomandau întotdeauna, câte unui om simplu, venit cu cine ştie ce treabă pe la slujbele pe care ei le acaparaseră: „sculer-matriţer”, după care continuau cu un surâs superior: „te fac din pilă pe la spate”.

Ca să urce o treaptă la salarizare, ca să fie pus pe un scaun mai sus, ca să capete ceva, orice, de la aprobare pentru butelie, până la apartament repartizat cu prioritate, un astfel de ticălos, făcea pe oricine din pilă pe la spate.

Ne puteți urmări și pe Google News

Ca reporter de teren, am cunoscut multe astfel de exemplare, care de care mai hidoase. Dar în naivitatea mea, inacceptabilă totuşi, am crezut că am scăpat de ele după Revoluţie. Ei bine, nu! Vopsiţi în culorile câte unui partid, pe care sunt gata să le schimbe cu altele pentru un avantaj cât de mic, unii dintre ei au ajuns, incredibil, să dispună asupra vieţilor noastre.

Unul dintre aceşti „sculeri-matriţeri” din zilele noastre, pe numele său Daniel Şandru, deşi nici nu l-a întrebat, nici nu l-a rugat nimeni, a decis că adolescenţa mea trebuie ştearsă cu buretele. Cine este acest domn? Unul dintre numeroşii liberali care au avut drept singură iniţiativă privată în viaţa lor, aceea de a se angaja la stat. La leafă de conţopist. Domnul Daniel Şandru este de profesie filozof. Dar şi om de cultură şi odihnă, ca parcul „I.V.Stalin.”

Pentru că ocupaţia de bază nu este aceea de a face concurenţă lui Ludwig Feuerbach, Immanuel Kant sau Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Ci s-a ocupat mai mult să fie numit pe undeva, prin câte un post, cu leafă de la stat. În calitate de ocupat cu ocuparea posturilor,  el este unul dintre autorii dezastrului sărbătoririi Centenarului Marii Uniri. Atunci a fost numit de către premierul Dacian Cioloş. Dar nici muzica clasică nu-i este străină. Pentru că după ce a făcut praf „Centenarul”, domnul Daniel Şandru a fost numit – din nou, numit – director interimar la Operei din Iaşi. Deşi nu cântă la niciun instrument, aşa cum nici ca filozof, nu a scris nicio carte şi nici n-a creat vreun sistem filozofic demn să-i poarte numele.

După aceste isprăvi, Iaşul a devenit prea mic pentru a cuprinde o personalitate atât de mare, aşa că domnul Daniel Şandru a fost numit – iarăşi, numit – de data asta de premierul Ciucă, în fruntea uneia dintre multele direcţii din subordinea Guvernului, care habar nu au de ce sunt înfiinţate, nici nu ştiu cu ce se ocupă exact, ci doar toacă bani de la buget. Prăvălia se numeşte pompos: „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc”. În calitate de director al ei, domnul „sculer-matriţer” Daniel Şandru a decis că organizarea, pe plaja de la Corbu, în seara de sâmbătă, a unui spectacol al Cenaclului Flacăra, de către Andrei Păunescu, spectacol menit să marcheze ziua de naştere a poetului Adrian Păunescu: „Reprezintă o rușine națională imensă și o dovadă a lipsei de considerație la adresa victimelor regimului comunist”. (Citat din comunicatul comisiei de la Guvern).  Mai mult, domnul Şandru cere ferm interzicerea acestui spectacol.

Evident că fermitatea unei astfel de vieţuitoare, atârnător pe lângă banii publici, pe mine, unul, m-a lăsat rece. Aşa că mi-am pus elementele de identificare ale generaţiei mele, adică blugii şi adidaşii şi am plecat la Corbu. Nici pe Andrei  nu l-au impresionat ultimatumurile astea schelălăite, aşa că spectacolul s-a ţinut.

Aseară, pe plaja sălbatică de la Corbu, pe malul mării, mi s-a făcut dor de părinţi. De mama şi de tata. „Să le fie copilul, c-o treaptă mai domn, / Câte ore de chin şi cât nesomn (…) Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal / Te întreabă de ştii de vreun şef de spital” (…) „Au plătit cu viaţa lor / Ale fiilor erori, / Doamne, fă-i nemuritori / Pe părinţii care mor”. Tot aseară, la Corbu, mi s-a făcut foarte dor, să-mi fie dor: „Ce faci la ora când mi-e dor de tine / și niciun fel de răni nu te opresc / să-mi reconstitui trupul din ruine / și să-mi refaci tot viciul omenesc?”. Aseară, la Corbu, mi s-a făcut dor şi de prima dragoste, cea adolescentină, din liceu, curată ca un cristal: „O clasică dragoste veche, / Transcrisă în versuri, cândva, / Acum îşi găseşte pereche / Şi replica este a ta.” (…) „Ce frumoasă eşti în prag de iarnă, / Ninge disperat asupra ta, / Cerul peste tine se răstoarnă, / Ţurţurii în plete vor suna”. Sau: „Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul, / Sub cortul adormiţilor gutui / Şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea, / Văzduhul serii mi-ar părea căprui.”

Aseară, pe plajă, la Corbu, mi s-a făcut dor să sufăr din nou din cauza neîmpărtăşirii primei iubiri: „Şi vin din patriile calde, / Cocorii toamnei ce trecu / Şi cuibul li-i stricat la streşini / Şi lângă mine nu eşti tu. // Schimbări mai grave decât moartea / Au fost şi sunt şi vor mai fi / La mine-n suflet este vifor / Şi vin nebuni să facă schi.”

Şi tot aseară, la Corbu, m-a cuprins un dor de ţara mea: „Ţară faptă, ţară dor, / Din pământul tău eu cresc,… Mai mult / Pe pământul tău cobor, / Că pământul românesc / Brazdă mi-i şi pernă. / Dulcele din asprul ei, / Anii buni din anii grei, / Binele îl scoţi din rău, / Zbuciumat destinul tău, / Patrie eternă!” (Pentru „sculerii-matriţeri”, versurile acestea, ca şi cele din „Luna în câmp”, pe care le-am citat mai devreme, sunt scrise de poetul comunist Nichita Stănescu). Şi tot aseară, pe plajă la Corbu, a prins să mă doară durerea neamului meu, aşezat pe pământurile astea aflate la răscrucea vânturilor istoriei:  „Dansează ursul romanesc, / De două mii de ani dansează, / L-au prins de pui în miez de codru, / Hei, codrul ăla-l tot visează / Dar să mai scape nu e modru.” Şi tot aseară, lângă mare, la Corbu, a prins să mă doară durerea ţării mele, care nu mai este întreagă. Dor de Basarabia, de Herţa, de Bucovina de Nord şi de restul pământurilor unde zac oasele neamului meu: „Măi, soldat de grăniceri / De dincolo de hotar, / Aş veni la piept să-ţi sar / Că noi, frate, suntem veri ! (…) Nu te-ntreb de bunul unchi / Dar te rog, cu-acelaşi glas, / Să-i întrebi de ce mi-au tras / Graniţa peste genunchi.”

Aseară, la Corbu, mi-a fost dor de istoria adevărată, nemachiată ruseşte sau americăneşte, a neamului meu: „Unde-i Ion, copilul meu / Care m-a iubit mereu, / Care nu s-a dus cu duşii, / Care s-a bătut cu ruşii. (…) Şi în tine, Ioane dragă, / Au pus potera să tragă, / Tu te-ai stins netemător / Şi privind în ochii lor”.

Dacă te afli, seara, lângă mare, nu are cum să nu ţi se facă dor de Eminescu: „Fără el oricare lucru / Şi-ar urma cărarea sa, / Fără el chiar steaua noastră / Dintre stele ar cădea. // Pe pământul vechii Dacii / Când mai mare, când mai mic, / Dacă n-ar fi Eminescu / Viaţa nu ne-ar fi nimic”.

Am băgat de seamă că aseară, pe plaja de la Corbu, lângă mine, mulţi, foarte mulţi oameni erau cuprinşi de aceleaşi doruri.

„Dacă sufletul tău înţelege / De la rock pân’ la imnuri şi rugi / Te salut, tineret în adidaşi / Te salut, generaţie-n blugi”

Ei bine, de toate astea, s-a trezit să ne deposedeze unul care a scos capul de după un fichet plin cu acte nefolositoare, un veşnic numit de către un şef, în câte o funcţie de partid şi de stat, de unde să ia o leafă bună. Un  „sculer-matriţer”, care vrea să ne facă din pilă pe la spate şi să ne fure bucuria de a ne aminti de viaţa noastră. Să ne fure adolescenţa şi tinereţea, ca să-şi justifice cumva existenţa şi leafa, în faţa celor care l-au numit.

Acum este noapte pe plaja de la Corbu. Pe plaja sălbatică de la Corbu, lângă mare, toată lumea, un cor uriaş, cutremurător, cântă împreună cu artiştii de pe scenă: „Treceţi Batalioane Române Carpaţii!”