Mulți par gata să tragă pe ei cămașa din zale a războinicului și să înfrunte orice primejdie ca să își vadă tâmplele ornate cu o cunună de like-uri. Dar drumul de la poza de avatar la uniforma luptătorului autentic este lung și pașii care-l compun nu sunt doar de la un trend de pe Tik Tok la altul, ci leagă anevoie punctele care compun dezvoltarea conștiinței, de la cea de sine la cea de grup, de comunitate.

În urmă cu ceva timp, am citit un sondaj Avangarde care avea o întrebare ”tricky”: ”Dacă România ar fi atacată ați rămâne în țară pentru a o apăra?”

De ce e o întrebare capcană? În primul rând pentru că nu lasă alternativa de a rămâne în țara atacată, dar de a nu lupta, adică de a sta pitit, departe de furia frontului, dar încă în interiorul granițelor. Probabil că autorul întrebării asimila fuga de luptă cu exilul, ca și cum România ar deveni în totalitate o linie a frontului.

Dar, chiar și așa, rezultatul sondajului este surprinzător: 26% din cei chestionați au răspuns ”Da”, iar 48%, adică aproape jumătate, au spus că vor pleca, dacă România ar fi atacată.

Poate că lectura rapidă a cifrelor va alimenta optimiștii să exclame: ”Tot sunt câteva milioane de războinici, gata să-și dea viața pentru țară!”

Nu este deloc așa. Realizat prin metoda CATI, în perioada 22-28 februarie 2022, adică după ce trupele rusești au intrat în Ucraina, sondajul probabil că a respectat eșantioanele de populație care sunt folosite la fiecare măsurare a opiniei publice. Adică au fost chestionate femei, bărbați și oameni trecuți de prima și a doua tinerețe, persoane care nu intră nici măcar în calculele pentru o mobilizare. Că un domn sau o doamnă septuagenară decide să rămână să-și apere țara nu schimbă soarta unui război, ci e doar un posibil motiv de inspirație pentru cei 26% care la întrebarea spinoasă au spus că nu știu încă sau au refuzat să răspundă.

Fac aici o paranteză. Corectitudinea politică, în ultimii ani tot mai agresivă pentru cei din generația mea sau mai în vârstă, s-a dovedit un castel de nisip în fața unei probleme concrete de viață și de moarte. Feministele care se plângeau că masculinitatea toxică și regulile strâmbe și rigide ale societății patriarhale le obligă la tot felul de gesturi umilitoare, precum machiatul sau rasul părului de pe picioare, au dispărut când știrile despre mobilizare vorbeau de liste obligatorii formate doar din bărbați, lăsând femeilor doar opțiunea voluntariatului, sau când familiile ucrainene s-au rupt, femeile refugiindu-se cu copiii iar bărbații rămânând să lupte.

Având cei 7 ani de acasă din perioada când bărbații țineau ușa femeilor, mie mi se par normale aceste decizii, neimaginându-mi lumea altfel decât ca bărbatul să protejeze jumătatea-i mai frumoasă. Totuși, aciditatea comentariilor când îndrăzneai să afirmi așa ceva înainte de invazie mă făcea să cred că doamnele se vor lega cu lanțuri de porțile comisariatelor militare. Se pare că nu e așa.

Revenind la cifrele sondajului, desprind o concluzie amară. Să zicem că până la urmă și ceilalți 26% care nu au răspuns sau nu știau răspunsul la acel moment își vor lua inima în dinți și vor apăra România. Tot ar fi mult până la doctrina militară din perioada lui Nicolae Ceaușescu, ”lupta întregului popor”, care obliga la instrucție PTAP toți liceenii, la incorporare băieții de peste 18 ani și fetele la exerciții militare, pentru a putea folosi o armă. Ca o nouă paranteză și atunci tot rusul era amenințarea.

Importanți sunt, însă, cei 26% care au răspuns ”Da”, fără a ezita, fie ei femei, bărbați, tineri și bătrâni. Ei par să păstreze sentimentul patriotic, în forma manifestă, învățată de noi la școală, nu cel care te îndeamnă să porți ie la serviciu sau să pui Tricolorul la poza de profil pe 1 Decembrie și 24 Ianuarie.

Puțini, foarte puțini, un sfert din popor. Concluzia amară desprinsă de mine este că România nu și-a pierdut doar cetățenii, plecați peste hotare la muncă sau studii.

România și-a pierdut Poporul.