Insula Șerpilor este situată la 40 de km de România, în Marea Neagră. Istoria ei e încâlcită, dar de zeci de ani este păzită de soldați ucraineni. Ultimii dintre ei, 13, au fost uciși. Un singur reporter român a reușit, cândva, să se apropie de insulă și să o fotografieze.

Probabil că ați citit deja știrea cu cei polițiștii de frontieră ucraineni care protejau Insula Șerpilor înainte ca marina Rusiei să deschidă focul asupra lor. I-au ucis pe toți 13 cu o rachetă lansată de pe vas, când au refuzat să se predea.

Foarte mulți dintre români nu au auzit de Insula Șerpilor decât acum, în vâltoarea știrilor despre izbucnirea războiului Rusia-Ucraina. Nu știu că problemele împărțirii platoului continental din Marea Neagră și a zonelor economice exclusive au durat zeci de ani și nu sunt rezolvate în totalitate nici acum. Din aceste cauze, era destul de periculos orice incursiune pe mare spre Insulă, păzită de soldați ucraineni. În afară de ei, nimeni nu a locuit acolo. Exista un radar important și o rețea de tuneluri în subteran.

Ambiția reporterului Mihnea Petru Pârvu era să ajungă măcar până în buza Insulei Șerpilor pentru că niciun român nu mai pusese piciorul acolo din anul 1948. Scopul lui era să fotografieze insula și o platformă petrolieră, botezată Chivas, închiriată de ucraineni de la englezi. Vroia să vădă dacă e de foraj sau de extracție, spunea. Mihnea era unul dintre cei mai talentați ziariști de la Evenimentul zilei și singurul care a transmis reportaje inedite de pe mările și oceanele lumii, unde a ajuns cu fel de fel de vapoare sau iahturi.

De aceea readucem în atenție o parte consistentă din reportajul său, publicat în 17 ianuarie 2016.

Insula Șerpilor. Aventurile unui reporter de cursă lungă

„Se întâmpla pe 24 august 2001. Voiajul meu pe mare nr. 10 sau, măcar, un mini-voiaj… Că a durat două zile, pe mai puțin de 200 de mile marine. Constanța – Insula Șerpilor – Sulina.

Pe Insula Șerpilor – Zmeiniy Ostrov – nu mai pusese piciorul niciun român din 1948, de când ultimul paznic de far de pe stânca aia, bătută de valuri și vânturi, a părăsit avanpostul românesc din Marea Neagră, ca urmare a unui proces-verbal semnat între un căpitan de la Direcția Hidrografică Maritimă și niște ofițeri ruși care executau un pact semnat de Petru Groza și celebrul Viaceslav Molotov. De atunci, nu există, nici până astăzi, vreo atestare oarecare că vreun cetățean român a pășit pe pământul acesta românesc.

Începutul

Distracția face că, între 1990 și 1992, să fi fost și io paznic de far. Dar la Farul Verde și Farul de Larg din Portul Constanța. Ce mi-am zis, atunci? Ia să găsesc io o barcă și să mă duc acolo. Cu vele, să am alibiul perfect. Că vântul m-a dus acolo și nu intențiile mele naționaliste și personale meschine. O lună, am „săpat” printre toți proprietarii de veliere mici din portul Tomis, din Constanța și niciunul n-a percutat la ideea mea. „Ce vrei, dom' le, să-mi confiște ăia barca, sau să ne împuște pe acolo…”. Niște căcăcioși! Am dat, însă, de un temerar și un aventurier veritabil. Se numea Valeriu Timofei. Avea spre 70 de ani și poseda un velier pe nume Euxin II. Un cutter mititel, de șase tone, cu derivor lestat și un motor Volvo Penta de 250 CP. (..) Era commodorul Yacht Clubului Regal Român. A murit, Dumnezeu să-l ierte! A spus da, în timp ce a stins a treia țigară fumată în zece minute.

Plecarea

Am plecat pe 23 august, la prânz, pe o vreme splendidă. Port de destinație declarat: Odessa și obiectiv scris: turism. Scopuri publicistice ascunse: fotografierea, eventual debarcarea pe Insula Șerpilor și, la întoarcere, dacă puteam, observarea și pozarea unei platforme petroliere ucrainene – Chivas, expolatată de niște britanici, de la limita platformei continentale și a zonei economice exclusive a României, pe atunci nedelimitată clar de Tribunalul de la Haga. Să vedem și noi, ucraineni extrăgeau petrol sau doar făceau prospecțiuni? (...)

Apropierea

Peste noapte s-a întețit vântul și barca, cu un bord liber de nici un metru, a cam început să danseze rumba cu noi. Io cu Vali Tanasoff dormeam la prova. Lăsasem un tambuchi deschis, să intre aer, că nea Vali cam avea grețuri. Pe la patru ne-a trezit un duș cu apă sărată… Mă rog, n-am zis nimic. Dar nici n-am mai dormit. La răsărit…, niciun răsărit! O pâclă deasă, de nu vedeai la zece metri în față. Pe radar eram la mai puțin de două mile de insulă, dar nu vedeam nimic. Brusc, pe la 7.30 – 8.00 s-a ridicat ceața. Și, la prova-tribord de noi, în contre-jour, am văzut Insula misterioasă. Din păcate, vântul ne dusese pe partea vestică a ei și nu pe cea estică, unde este singurul debarcader, că de port nu poate fi vorba. Acolo, am fi putut încerca să ne ducem la țărm. Cu un motiv pueril, evident, pentru soldățoii ucraineni care păzeau insula. Cum că unul dintre noi se simte rău.

Adevărul e că nea Vali cam avea grețuri, de la răul de mare… Și îl mai întărâtam și io, în timp ce bolea într-o rână: „Hai, nea Vali, ia o jumară, bună și grasă!”, de să dea bietu' om în hepatită. Așa că, ne-am mulțumit să o pozăm dinspre est. A ieșit cam neclară, dar teribil de impresionantă. Arăta ca un uriaș bastiment, cu o sumedenie de antene și alte chestii aparent fioroase pe ea. În fapt, niște banale instalații de radio-ascultare…

Amenințarea

Mai rămăsese puțin și ne făceam selfie-uri cu Insula Șarpelui, când, din spate am văzut cum se apropie, cu viteză mare, cam la 20 de noduri, un trawler ucrainean măricel. Pescadorul a ajuns la vreo 20-30 de metri de noi și a început să navigheze în paralel! Cam făcuserăm pe noi când am văzut că de sus, de pe comanda navei, doi inși ne studiau cu binoclul în timp ce noi le făceam cu mâna ca niște păpuși dezarticulate. Apoi, a mai venit un trawler care a repetat manevra din sens opus. Ne-au lăsat în pace, semn că erau doar curioși să vadă ce era cu noi… Nu neapărat din cauza asta, ci mai ales din pricină că valurile se măriseră considerabil, pe la 1,50 – 2 metri, și că vântul ne venea fix din prova, am decis să facem cale întoarsă. Ar fi însemnat să ne mai chinuim măcar două zile până la Odessa, cu motorașul nostru și vânt ostil. În schimb, în patru ore, cu vânt de pupa și ajutați de motor, am intrat pe bara Sulina.

Aventura luase sfârșit. Aveam dovada că fusesem la mai puțin de o milă de Insula Șerpilor. Mai exact, cam la 800 de metri. Măcar atât.”

(Mihnea Petru Pârvu ne-a părăsit în august 2020, la 51 de ani. Dumnezeu să-l odihnească!)