Alecu Racoviceanu; Sursa: Arhiva EVZ Mă întreb de ce aproape toate textele apărute astăzi, 16 februarie, despre tensiunile ruso-ucrainiene tratează încă precaut tema intervenției militare la dată fixă.
Hai, unii sunt prinși în spirala asta a comunicării de tip militar, chiar dacă publicul românesc este departe de a fi format din caporali, alții, însă, instinctual, avem reflexul de a crede că americanii au dreptate în tot ce afirmă.
Exercițiul de zeci de ani în care noi, părinții, bunicii noștri am comparat minciunile propagandei comuniste cu mesajele care scăpau de bruiaj când treceau prin Cortina de Fier își spune cuvântul.
Cert este că toți am așteptat nu invadarea Ucrainei, ci momentul în care americanii au avut (din nou) dreptate.
Și orele treceau și uite că nu au avut dreptate.
Ne pregăteam pentru un război cu program fix, așa cum ne obișnuisem de la conflictele din Golf, când televiziunile transmiteau la oră exactă primele torpile, dar acum e epoca podcasturilor, care se produc atunci când vor ele, iar noi le vedem când avem chef.
Explicații pot fi multe, de la cele triumfaliste cum că Vladimir Putin s-a speriat până la cele pesimiste, adică rușii se joacă deliberat cu nervii întregii lumi.
Indiferent din ce motive invazia nu a avut loc în această zi devenită banală, rămâne interesant cum am preluat toți știrea pe surse cu ”atacul din 14, ba nu, din 16” ca pe o promisiune, ca pe un rendez-vous cu persoana iubită. Ăștia suntem, recunosc.
Recomandările noastre
