Zilele trecute, postarea pe o reţea de socializare a unui tânăr, m-a pus pe gânduri. Şi m-a aruncat într-o dilemă căreia eu, poate, nu i-am găsit răspunsul corect. De aceea v-o prezint şi dumneavoastră, pentru că sigur, mai multe capete gândesc mai bine decât unul singur.

Postarea se referea la cel mai arzător subiect al planetei, alături de cel cu pandemia de coronavirus. Situaţia extrem de tensionată de la graniţa dintre Ucraina şi Federaţia Rusă, evenimente care se desfăşoară foarte aproape de România şi care ne privesc în mod direct, mai mult decât pe celelalte state, aliatele noastre din NATO. Pentru că România are nu mai puţin de 600 de kilometri de graniţă cu Ucraina, ţară ameninţată cu invazia de armata lui Putin.

Despre cum cred eu că ar trebui să ne poziţionăm faţă de Ucraina, am lămurit în editorialul de săptămâna trecută. Ucraina nu ne este aliat. Dimpotrivă. Nici măcar nu putem spune că ne este un vecin bun. Argumente am adus trei care mi s-au părut mai importante. Canalul Bâstroe, care dacă va fi terminat, va produce un veritabil dezastru ecologic la Gurile Dunării, golind efectiv Delta de apă. Deltă care aparţine României.

Recuperarea creanţelor în valoare de peste 800 de milioane de dolari, investiţi de patru firme româneşti în  lucrările pentru combinatul siderurgic de la Krivoi Rog şi a orăşelului de lângă el, bani în schimbul cărora urma să primim minereu de fier pentru Combinatul Siderurgic de la Galaţi. Nu am mai primit nici banii înapoi, nici vreun gram de minereu. Şi nu în ultimul rând, politica de desnaţionalizare a românilor trăitori în Ucraina, respectiv în cele trei judeţe care au aparţinut ţării noastre.

Postarea tânărului care m-a pus pe gânduri, nu se referea la niciuna dintre aceste probleme. Ci la o alta, care, cred eu, este mult mai arzătoare în acest moment. De fapt, postarea era un răspuns la o ştire publicată de toată mass-media de la noi. Anume că Armata Română caută voluntari pentru a se înrola, a se instrui şi a lupta în caz de nevoie

Răspunsul bărbatului care nu cred că are mai mult de 30 de ani, a fost următorul: „Băi nene, cum vine asta? Adică eu mă duc soldat în prima linie, voluntar, în caz de război, să apăr ce? OMV? MOL? Kaufland? Lidl? Ikea? Carrefour? ENEL? Vor să vândă „Hidroelectrica”, da? Atât mai avem. În rest, toartă România e vândută. Tot absolut. Ce apăr eu de fapt? Sau pe cine? Să vină străinii la noi în ţară, că oricum, se apără pe ei.

La ce să mă duc eu să-i apăr? Ne-au luat tot. Nu mai avem nimic. Nimic! Cum e un furnizor de energie, mai apar încă patru pe traseu, de ajunge preţul de 400 de ori mai mult. La gaze, la fel. Peste tot. La apă, la energie… Nimic nu mai avem. Nimic! Nimic! Nimic! Pentru ce să mă duc soldat? Pe cine să apăr şi ce să apăr? Să vină ei la noi în ţară”.

Te pune pe gânduri, nu-i aşa, o asemenea abordare a unui bărbat căruia i s-ar putea să i se ceară să moară pentru ţara lui. Ţara lui? Mai este ţara lui?

Ca jurnalist, prin natura meseriei, umblu mult prin ţară. Iar postarea tânărului bărbat mi-a atras atenţia asupra unei realităţi pe care, având-o sub ochi în fiecare zi, începusem să o consider normalitate. Practic, în România, nu există localitate mai răsărită, oraş sau comună, nu vorbesc de oraşele mari, unde să nu existe un magazin aparţinând firmelor enumerate în postare. Supermarket-uri mai mici sau mai mari, după numărul şi punga locuitorilor din aşezare, care vând cu precădere produse din import, au înflorit peste tot. Ucigându-l pe comerciantul autohton.

Nu mai vezi nicio prăvălie: „La Mitică”, „La Gheorghe”, care să vândă produsele producătorilor de la noi. Peste tot, sedii de bănci. Toate, cu o singură excepţie, proprietatea străinilor, care îi îndoaie pe români cu dobânzile la împrumuturi şi care sunt nemulţumite de sutele de milioane de euro profit în vremurile astea grele, în timp ce mulţi oameni din ţara asta nu mai au ce pune pe masă, iar mii de copii se culcă flămânzi. Facturile la energie au explodat. În buzunarele cui se duc banii? Uitaţi-vă la antetul de pe hârtiile purtătoare de cifre astronomice, care nu au nicio legătură cu realitatea.

După ce am văzut postarea tânărului, mi-a răsărit în minte imediat o poveste din copilărie, pe care o ştiţi cu toţii: „Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi”. Gaşca lui Ali, prăda. Iar prada o ascundeau în peştera păzită de celebra poartă Sesam.

Acum, România este o bucată din peştera în care gruparea de crimă organizată a multinaţionalelor şi-au dosit o parte din pradă. Pradă care ar trebui acum, în aceste vremuri încordate, în caz de Doamne fereşte, să fie apărată chiar de cei de la care a fost furată.

Dar uite că Sesam, nu mai vrea să păzească aceste bogăţii. Pentru că nu are de ce, după cum spune tânărul bărbat. Pentru că nu mai sunt ale lui.

Să fie acesta reversul medaliei? Răspunsul celor care au fost deposedaţi de bogăţiile care în mod normal, prin cetăţenia română, le aveau în proprietate, moştenite de la înaintaşi?

Eu răspunsul la dilema pe care mi-a provocat-o postarea tânărului, mi l-am dat. Dar, cum spuneam, mai multe capete sigur gândesc mai bine decât unul singur. De aceea, întreb:

Are dreptate tânărul să nu vrea să meargă să-şi rişte viaţa, pentru a apăra OMV? MOL? Kaufland? Lidl? Ikea? Carrefour? ENEL?

Să ceară să vină să şi le apere proprietarii lor? Şi, aş mai adăuga eu, în tranşee umăr la umăr cu cei care le-au vândut sau le-au îngăduit?