Un tată, un munte de om, brusc nu se mai poate ţine pe picioare şi este nevoie ca oamenii din jurul lui să-l susţină, ca să nu se prăbuşească pe caldarâm. O mamă priveşte fără a părea că înţelege ce se întâmplă. Nu vrea să creadă că este adevărat. Vrea să fie un vis.

Mama vrea să fie un vis urât, care să se sfârşească şi din care să se  trezească, bucuroasă că realitatea este cu totul alta. Câţiva oameni la început, apoi câteva zeci, privesc şi ei înmărmuriţi. Unii au puterea să filmeze ce se petrece. În jurul maşinii salvării, oamenii stau cu sufletul la gură, aşteptând o veste. O veste care să le anunţe un miracol. Câteva maşini de poliţie sclipesc din giropfaruri. Între ele, una, în mijlocul străzii, cu capota din partea stângă îndoită şi parbrizul spart.

Minutele trec şi vestea despre minune întârzie să vină. O altă ambulanţă pleacă în urlet de sirene către cel mai apropiat spital. Şi acolo se speră la o minune.

În aşteptarea încordată a celor strânşi în jurul ambulanţei rămasă la faţa locului, coboară un medic în salopeta roşie a SMURD-ului. Coboară trist, clătinând din cap. Minunea nu s-a produs. Fetiţa de 11 ani nu a mai putut fi resuscitată. A murit! A murit, ucisă de cineva care ar fi trebuit să o protejeze. A murit ucisă de un poliţist. Viaţa Raisei s-a încheiat la 11 ani, sub roţile unei maşini de poliţie, condusă aiurea de un poliţist care le-a spulberat, pe ea şi pe prietena ei, cea transportată de urgenţă la spital, o fetiță tot de 11 ani, pe trecerea de pietoni. În amiaza mare, într-o zi senină. Fetiţele lovite au fost aruncate la câteva zeci de metri, semn că maşina de poliţie avea viteză mare. Peste 100 de kilometri la oră.

Poliţistul ucigaş nu se afla într-o misiune specială. Nu avea nicio urgenţă care să justifice viteza mare cu care se deplasa printr-un loc aglomerat şi o trecere de pietoni aflată în apropierea unei şcoli. Poliţistul criminal face parte dintre aceia care cred că dacă au îmbrăcat haina statului, au devenit supraoameni. Iar menirea lor nu este să-i protejeze pe cetăţeni, ci, dimpotrivă, cetăţenii sunt la dispoziţia lor şi-i pot umili, amenda, jecmăni de şpăgi, sau chiar ucide după cum le vine lor.

După ce a comis accidentul, poliţistul ciminal a coborât şi a scuturat cu vârful încălţării trupul fetiţei întins pe asfalt, să vadă dacă mai trăieşte. Colegii lui veniţi la faţa locului, l-au băgat într-o maşină şi l-au acoperit cu o haină civilă. Justificarea a fost că îi era frig şi erau îngrijoraţi să nu răcească cumva. Nu aceeaşi grijă au arătat-o faţă de cealaltă fetiţă de 11 ani, care zăcea şi ea tot pe asfalt. Pe ea nu au acoperit-o. Probabil au crezut că este asfaltul cald. Că pe sub el trece o conductă de termoficare.

A doua zi, când a ieşit de la Parchet, poliţistul ucigaş a bruscat jurnaliştii care îl aşteptau pentru o declaraţie. Nu a spus că regretă întâmplarea nefericită. Nu a spus nimic. În continuare era un supraom, care nu avea de dat deloc socoteală în faţa unor oameni obişnuiţi, chiar dacă ucisese unul dintre ei şi schilodise un altul. Două fetiţe.

La faţa locului unde s-a petrecut accidentul, pe strada Laminorului din Capitală, oamenii au aprins candele. Multe candele. Unii peste măsură de îndureraţi, gândindu-se la copiii lor de acasă şi că putea fi oricare dintre ei în locul Raisei. Alţii revoltaţi.

Poate candelele acestea, aprinse în memoria unui copil nevinovat, ucis de un poliţist criminal ce se crede supraom, să lumineze până la urmă mizeria din Ministerul de Interne. Gunoiul adunat în ani şi ani de zile. Mentalităţi de vătafi şi de satrapi, ale unor incompetenţi ajunşi acolo prin împrejurări care de care mai dubioase.

Poliţistul criminal care după ce şi-a doborât victima a împuns-o cu vârful încălţării să vadă dacă mai mişcă, devenise supraom în urmă cu şapte ani. Era angajat din sursă externă.

Şi acum, plecând de la această tragedie pe care nimeni nu o mai poate îndrepta, să analizăm şi să argumentăm afirmaţiile că MAI a devenit o cloacă urât mirositoare, care trebuie vidanjată imediat.

Distrugerea Poliţiei Române a fost o acţiune programată, care s-a desfăşurat în timp şi ale cărei rezultate le suportăm noi astăzi. Modalitatea a fost simplă. Poliţiştii cu experienţă, care ştiau să prindă hoţi, au fost momiţi cu pensii mari, ca să plece acasă. În acelaşi timp, le-au fost puşi pe cap, pe criterii politice, şefi unul mai prost decât altul, care nu văzuseră vreun infractor decât la televizor în filmele cu cowboy. Combinaţie letală pentru Poliţia Română. Combinaţie care a avut efectul scontat. Profesioniştii, oamenii cu experienţă, unii atraşi de pensia mare, alţii sătui să tot înghită tâmpeniile superiorilor, au plecat. Şi au rămas neprofesioniştii, să se lăfăie în funcţii bine plătite.

Cei cu vocaţie de poliţişti, cei care voiau să fie cu adevărat în slujba cetăţeanului, nu mai aveau loc de ei. Apoi a apărut marea problemă a personalului. Erau birouri care rămăseseră, efectiv, goale. A fost prilejul de care s-au folosit pentru a termina de tot Poliţia Română. În loc să mărească numărul de locuri la şcolile de poliţie, începând cu Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” şi terminând cu şcolile de agenţi, în loc să le sporească numărul şi să pună profesori dintre poliţiştii care fuseseră nevoiţi să plece, ca să-i înveţe pe viitorii poliţişti cum se prind infractorii, au inventat ceva. Ceva odios. Angajarea din sursă externă. Adică, oricine trecea printr-un fel de spoială de test, putea îmbrăca haina statului. Putea deveni poliţist.

Putea adică să alerge cu maşinile inscripţionate cu „siguranţă şi încredere” urlând din sirene şi beculind din girofaruri unde pofteau, după modelul unui fost ministru de interne, cel mai prost din istoria instituţiei, care oprea circulaţia pentru că venea de la pensat şi se grăbea la cârciumă. Este vorba despre multiplul general Gabriel Oprea, ca să nu fie nicio confuzie, al cărui dosar în legătură cu moartea poliţistului Gigină nu s-a rezolvat nici astăzi.

Putea să dea amenzi după bunul plac, amenzi anulate în proporţie de 90 la sută de instanţe. Şi, în general, putea cam orice, pentru că nimeni nu-i sancţiona. Dimpotrivă. Îi scotea basma curată. Această angajare din sursă externă mai avea şi avantajul că toate nevstele, nepoatele, amantele, soacrele, prietenii şi prietenele, căpătau o slujbă bine plătită la stat.

Şi astfel am ajuns aici. Cu o poliţie a cărei încredere în rândul cetăţenilor este la cota cea mai de jos. Cu un poliţist care nu avea nicio treabă, dar care alerga cu maşina de serviciu aiurea şi ucidea o fetiţă de 11 ani.

M-am săturat să tot aud sloganul: „Să nu generalizăm”! Bineînţeles că nu generalizăm. Eu am prieteni poliţişti, oameni de toată isprava, care îşi fac treaba ca la carte. Care prind hoţi.  Dar, parcă în ultima vreme, prea mulţi poliţişti au maşini de lux, pe care nu şi le pot permite din salariu. Parcă prea mulţi poliţişti stau în vile pe care nu şi le pot permite din salariu. Parcă prea mulţi poliţişti îşi fac concediile în locuri exotice, pe care nu şi le pot permite din salariu.

Şi parcă, zic eu, lumânările şi candelele aprinse în memoria fetiţei ucise pe trecerea de pietoni de un poliţist care alerga ca un bezmetic cu maşina de serviciu fără să aibă nicio treabă urgentă, să arunce lumina lor îndurerată peste o instituţie fundamentală a statului, încăpută pe mâna unor nepricepuţi care au făcut-o praf.

Parcă e vremea să vină vidanja. Chiar cu un girofar şi o sirenă, să ajungă mai repede. Şi profesioniştii să reclădească prestigiul Poliţiei Române.