Puține momente din viață mi-au rămas vii în memorie precum ziua de 20 august 2014, pierzându-mi respirația, pe jumătate sufocată din cauza valurilor de aburi fierbinți. Pe atunci, nu mă gândeam la consecințele cu care urma să mă confrunt. Abia mai târziu, după ce mi-au fost scoase în cale chipurile oamenilor îndurerați, am înțeles că din numeroasele drumuri din viață, am străbătut unul care avea să-mi schimbe mult viziunile și perspectivele asupra Divinității și a vieții.
„Pe vremuri, oamenii credeau”. O afirmație tot mai des rostită, însă al cărei adevăr nu este greu de întrevăzut în evenimentele petrecute în ultimele săptămâni. Și nu numai, fiindcă nuanțele sale au fost remarcate de câțiva zeci de ani. Reaua credință și infatuarea au ajuns să fie puse la loc de cinste, în special atunci când un anume pol politic manifestă adversitate față de existența unei instituții cu un rol important în centrul societății, în educație și în susținerea familiei. Criminali nu sunt, însă, doar oamenii care ucid cu arma propriu-zisă, ci și cei care cultivă ignoranța, încurajând sinuciderea etapizată a unei societăți. Care o fi motivul pentru care unii nu știu sau nu doresc să se informeze din surse alternative, susținând totuși abandonarea onestității?
Mărturisesc că mi-a rămas adânc întipărit în minte mesajul pe care l-am recitit, recent, pe o rețea de socializare - „Pe vremuri, oamenii credeau”. Deși nu-mi este deloc străin, mi-a readus aminte o minune pe care am trăit-o în urmă cu șapte ani. Sigur că unele fenomene ieșite din comun își găsesc explicația în diverse argumente logice. Dumnezeu poate vindeca prin medici, așa cum se întâmplă și astăzi, atunci când fiecare om se află la locul potrivit și acționează în funcție de responsabilitățile pe care le deține. Însă uneori, în fața Divinității, logica pălește și moare.
S-a întâmplat pe 20 august 2014. În urma unui accident, în camera de urgență a unui spital din Botoșani rugam asistenta medicală să-mi mai verse alcool medicinal pe mâini, față, gât și piept ca să mă salveze de căldura sufocantă din corp, ce îmi tăia respirația. „Nu te doare?”/„Nu”. Credeam, atunci, că e un semn bun - nu suferisem răni atât de grave. Urma mai târziu să aflu că prezentam arsuri de gradul IV, iar toate straturile pielii îmi erau distruse, la fel ca terminațiile nervoase, motiv pentru care nu resimțeam nicio durere.
În salonul înăbușit de căldură, asistentele medicale îmi schimbau regulat pansamentele și mă ajutau să beau cu paiul câte un pahar de apă și supă deoarece, pansată fiind în partea superioară, nu puteam și nu aveam voie să mă mișc întrucât riscam să-mi agravez rănile care ulterior aveau să devină cicatrici. Simțeam o constantă îngrijorare în privirile medicilor și ale celor care mă vizitau, lucru care îmi stârnea confuzia. Biserica, preotul mă pomeneau în rugăciuni. După patru săptămâni de tratament, am plecat acasă pentru o zi, convinsă fiind că medicii au decis să-mi permită să mai schimb puțin aerul, însă nu aceasta era realitatea. La 14 ani, nu înțelegeam gravitatea situației, până în momentul în care, aflându-se în vizită, o mătușă s-a oprit în colțul ușii, ducându-și mâna la gură și a șoptit „Doamne…”. Am privit-o lung pe ea, apoi pe mama și m-a izbit cruzimea adevărului - situația era gravă.
În următoarele zile, urma să fiu transferată la Iași pentru noi tratamente. Ulterior, aveam să fiu transferată din nou, la București, pentru o serie de operații chirurgicale. „E nevoie de transplant”/„Să nu se infecteze”. Îmi ascultam părinții dezbătând în șoaptă cu medicul ce decizii trebuiau să ia. În miezul nopții, pe 22 septembrie 2014, îngrozită de teamă, dar totodată convinsă că ceva rămâne în afara calculelor omenești, m-am închinat și, cu judecata de atunci, am rostit câteva cuvinte: „Doamne, dacă exiști, te rog să faci ceva”. Iar acel ceva, care s-a dovedit a fi, și potrivit medicilor, o minune, a devenit punctul meu de sprijin în viață, după ce a doua zi dimineață, vasele de sânge anterior vizibile pe ambele mâini și față îmi erau ușor protejate, iar în prezent nu am în istoricul medical nicio intervenție estetică. Bineînțeles că am continuat să consult părerea medicilor, însă singurele tratamente pe care a trebuit să le urmez s-au referit la dezinfectarea corespunzătoare și hidratare.
Preoții se roagă, medicii tratează, Dumnezeu dăruiește vindecarea. Și deși sunt conștientă că nu am fost eu vrednică de mila Sa, tămăduirea prin Credință este posibilă și astăzi. M-am gândit la cumplita singurătate prin care a trecut fiul lui Dumnezeu, părăsit de Cer și de Pământ după ce viața i-a fost vândută pentru treizeci de arginți, pentru a ne învăța focul Dragostei. Sigur este, însă, că ne e greu să recunoaștem un lucru, anume că răul zămislește în noi înșine. Când un mădular suferă, întregul trup al lui Iisus Hristos e în durere.
Recomandările noastre
