Mai-mai să spunem, zilele trecute, că dacă Franţa îşi are teroriştii ei, Anglia îşi are teroriştii ei, am fost la un pas ca şi noi să avem teroriştii noştri. Şi aici nu vorbesc despre acel scelerat care timp de 6 ore a luat ostatici doi oameni nevinovaţi, pe care i-a înjunghiat apoi, sub privirile mirate ale poliţiei.

S-a întâmplat pentru că trupe speciale nu au existat la faţa locului, fiindcă că nu aveau cu ce să se ducă rapid până la Oneşti, unde se petrecea evenimentul tragic. Nu era nici un elicopter disponibil în acel moment. Şi chiar dacă era şi se duceau, se duceau degeaba, pentru că nu aveau cu ce trage.

Pentru că nu prea au gloanţe şi nici arme performante. Şi chiar dacă ar fi avut gloanţe şi arme performante, tot degeaba se duceau, pentru că oricum nu l-ar fi nimerit pecriminalul denumit de presă terorist, pentru că nu auveau antrenament. Prea puţine trageri în poligon. Şi chiar dacă ar fi avut toate astea, am fi bine să ne băgăm minţile în cap, că fazele alea cu lunetişti care trag din blocul vecin sau chiar din elicopterul în zbor doborând teroristul şi scăpând cu viaţă victimele nevinovate, nu există decât în filme.

După această întâmplare, cu atât mai mult ne-a uimit şi în aceeaşi măsură, bucurat, când am aflat că un terorist arab a încercat să comită un act terorist într-un mijloc de transport din Bucureşti şi că a fost anihilat imediat de forţele speciale. Altele decât prăpăditele de forţe speciale de la poliţiei, care nu au nici elicopter, nici glonaţe, nici puşti, nici şedinţe de tragere în poligon.

Ci forţe speciale adevărate, care l-au făcut praf pe terorist. Care mai era şi arab pe deasupra, aşa cum îi şade bine unui terorist adevărat. Nu unul care şi-a pierdut casa şi minţile o dată  cu ea, cum a fost la Oneşti. Ci un terorist care a semănat teroare printre călătorii nevinovaţi, nu pentru că şi-a pierdut casa, ci dintr-un motiv cu adevărat, demn de un act terorist: nu avea bilet de călătorie şi urcaseră controlorii.

Suntem totuşi o ţară mai săracă decât Anglia sau Franţa. La Londra, teroriştii pun bombe şi au tot felul de revendicări politice. În Franţa, în tragedia de la „Charlie Hebdo” spre exemplu, cei doi terorişti erau înarmaţi până în dinţi, cu evidentă pregătire militară temeinică. Au împuşcat în stânga şi în dreapta, inclusiv poliţiştii din maşina de pază şi aveau revendicări religioase. La noi, teroriştii sunt mai necăjiţi. Nu au nici bombe, nici arme sofisticate care trag mii de gloanţe pe minut. Dar cum totuşi nu există terorist fără armă, ai noştri se dotează cu ce au prin bucătărie. În speţă, cu câte un cuţit de curăţat cartofi. Era să spun cuţit pentru tăiat carnea, dar asta se întâmplă mai rar, pentru că din pricina subfinanţării teroriştilor români, nu prea au carne în meniu. Aşa că s-ar putea şi ei plânge, la fel ca forţele speciale, că nu au antrenamente în picioare pentru că nu au avut material didactic.

Cuţit din bucătăria nevesti-sii a avut şi teroristul ucigaş de la Oneşti, cuţit de bucătărie a avut drept armă şi teroristul din mijlocul de transport bucureştean care ducea călători prin Sectorul 5.

Un lucru a părut totuşi puţin ciudat chiar de la începutul incidentului. Teroristul considerat arab era cam beat, ceea ce nu concordă deloc cu legile din Coran. În al doilea rând, nici nu a atacat pe nimeni, strigând: „Allah walbahr”. La o analiză a cazului, cel mai probabil, trei elemente l-au determinat să recurgă la actul terorist: starea de ebrietate, lipsa biletului de călătorie şi urcarea fulgerătoare a controlorilor.

Imediat după ce un călător, pe bună dreptate speriat, a sunat la 112, s-au mobilizat forţe adevărate, nu numai nepregătiţii şi nedotaţii miliţieni. Ci şi trupele antitero de la SRI. Desigur că deznodământul a fost altul decât la Londra, la Paris sau chiar la Oneşti. Un sfârşit fericit cu happy end. Teroristul a fost imobilizat imediat, azvârlit fără cruţare prin geamul troleibuzului, ca-n filme şi apoi încătuşat rapid pe asfalt, practic fără să-şi dea seama ce se petrece cu el şi cum se alege praful de acţiunea lui teroristă.  Nimeni să nu a fost rănit. Nici măcar teroristul nu a fost trântit cu capul de astfalt să-i sară creierii şi apoi apăsat cu genunchiul pe gât şi pe torace, până devenea martir, că nu mai putea respira.

După toate astea atât de promiţătoare, bilanţul acţiunii a fost totuşi unul cam dezamăgitor. Poliţia zice: „Într-un autobuz ce se afla în circulaţie în Sectorul 5, un bărbat a afişat, la vedere, un cuţit, fără a ameninţa vreun călător anume. O persoană a apelat prin sistemul 112 şi a sesizat situaţia”. SRI zice: „Echipa de intervenție a ajuns la fața locului unde, în coordonare cu Poliția, l-a imobilizat pe suspect în condiții de siguranță pentru ceilalți pasageri și participanți la trafic. Suspectul a fost predat Poliției, iar în acest moment se fac cercetări. Din primele verificări efectuate de SRI, suspectul nu este cunoscut pe profil terorist, iar până în prezent nu există elemente care să lege incidentul de un posibil act terorist”.

Şi aşa ne-am desumflat total, când era cât pe ce să avem şi noi teroriştii noştri. Mai ales că bărbatul beat nici măcar nu era arab, ci român de-al nostru, care, ce-i drept, de la beţie, mai îngăima şi cuvinte ininteligibile, şi care, ca orice român pe vremurile astea grele, călătorea fără bilet.

Dar de zburat, a zburat de nu s-a văzut prin geamul autobuzului. Spre deosebire de bolnavii de la Spitalul Foişor, care se plâng că au fost trataţi de nişte terorişti, care i-au zvârlit în miez de noapte afară din reanimare, după ce fuseseră operaţi dimineaţa. Uite că nu au fost deloc aruncaţi pe geam. Ci civilizat, scoşi pe tărgi sau pe braţe de aparţinători şi trimişi acasă aşezaţi comod în portbagajul maşinilor rudelor, care veniseră să-i recupereze, pentru că-i văzuseră la televizor zăcând în mijlocul drumului.

Chiar! Ăla nu o fi fost un act terorist?

Desigur că nu. Niciunul dintre brancardierii care târau bolnavii afară din reanimare, nu avea în mână vreun cuţit sau bisturiu.