Cea mai mare parte din timp, doamna Otilia Țigănaș este medic de familie în comuna Hășmaș, din județul Arad. Unul devotat oamenilor, unul care nu se oprește la limita trasată de fișa postului. O mai mică parte din timp, este scriitor. Unul bun, cu talent, umor, blog și cărți publicate. Așadar, aparține unei categorii de două ori demnă de prestigiu, aceea a medicilor-scriitori. Atunci când subiectele pe care scrie sunt inspirate din experiența de medic, cele mai multe, rezultatul este invariabil unul care aduce zâmbete sau chiar hohote, dar și tâlcuri prețioase. Pentru prima oară, într-un text postat pe facebook zilele trecute, am simțit-o mâhnită până la amar. Să vedem de ce!

Iată, ce spunea zilele trecute, medicul-scriitor Otilia Țigănaș:

Hășmașul, comuna mea în care locuiesc și muncesc, e în scenariu roșu. Simt, cumva fizic, așa cum simți uneori că urăști sau iubești, fără să ai motive concrete, simt deci cum trece acum valul Covid peste noi. A treia oară. Și mai simt, exact ca-n primele două rânduri, că țin în mână niște hățuri care, bine ținute, ne vor avantaja pe toți. După un timp. Să scăpăm cu cât mai mici daune. Dar hățurile care țin în frâu o comunitate, sunt suma dialogurilor individuale - ale mele, cu oameni simptomatici. Sau asimptomatici, dar speriați. Sau de niciunele, dar contacți.

Cu testarea Covid a unui om „răcit”, e ca și cu asigurarea unei case contra incendiului, de exemplu. Știi că poate arde, dar e puțin probabil, și nu crezi că ți se va întâmpla exact ție. E din gama „li se întâmplă doar altora”. De aceea, dialogul care-i urmează consultației, fie ea chiar și numai interogare telefonică, este poticnit, pervertit, nu întotdeauna cu informații adevărate. Sau cu informații adevărate, dar pe șest. Este greu. Dialogul.

Suma argumentelor mele face ca absolut fiecare bolnav ce ar putea avea ceva comun cu Covidul, să fie un nou roman. Fiecare casă e altfel. Bolnavul altfel. Familia lui, altfel. Mai înving, mai scap frâiele, mai ezit, mai forțez. Dar, tot ce fac, e din convingere și cinstit, cinstit cum nici la poarta raiului, nu te prezinți.

La afirmația de azi a unei consătene: „Nu vreau testare, că mi-i frică. Și dacă nu-s Covid, ne bagă la Covid!”, când eu mai argumentam, una dintre multele mele asistente, mi-a zis de-o parte: „N-are rost. Ei toți cred că noi câștigăm, luăm bani pe Covizi.”

Pe lângă simțul datoriei de om care ține hățuri, simțul onoarei, pe lângă dragostea de semeni și de meserie, revelația de azi m-a durut cum nu vă pot spune. Mi-a luat trei ore să-mi treacă. Era ca și cum aș afla că fiu-meu mă fură la încasările pe „cărți pachet mamă-fiu”. Sau să aflu că Eugen, bărbată-miu, crede că-l otrăvesc când fac salată de leurdă.

Nu puteam să pricep! Cum???!!! Cum?! După ce mă cunoști de 30 de ani ca medic în sat, îți imaginezi că eu nasc Covizi, ca să mă umplu de bani? Nu puteam să pricep, cum? Nu pot nici acum. Când mi-a trecut prima anxietate.

I-am înțeles doctoriței amărăciunea, mai bine decât aș putea explica. Am trăit așa ceva, evident, nu ca medic, ci ca om care a învestit cu drag și devotament în unii oameni, ca să descopăr că la o adică, a fost în zadar. În asemenea momente, ești tentat să crezi că nu ai fost în stare să împărtășești, astfel încât să ajungă la ceilalți, că problema este la tine, că ești tu prost, ce mai încolo, încoace. Nu, nu este așa! Înțelesul unor astfel de întâmplări este altul. Acela că fiecare duce doar atât cât poate, că vine un moment al adevărului, atunci când „capul face, capul trage” și „unde nu este cap, e vai de picioare” pot prinde înțelesuri dramatice sau chiar tragice. Drept care, i-am trimis doctoriței-scriitor Otilia Țigănaș mesajul de mai jos:

Doctorițo, la Medicină ar trebui introdusă o materie nouă: „Combaterea prostiei”. Materie de șase ani în facultate și materie de examen la rezidențiat, specialitate, primariat și doctorat.

Ține cont, ești o fericită totuși, pentru că îți ai pacienții sub ochi, ține nu-ți vin cu metastaze din cap până în călcâie, precizând că nu au stat, ci că s-au tratat doi ani, iar la întrebarea „cu ce?” să-ți răspundă „cu alifie de gălbenele, cu foi de varză acră și cu 50 gr. de benzină băută dimineața, pe stomacul gol”.

Încă o dată ești fericită, pentru că asistentele tale nu spun ele însele că medicii omoară pacienții, că sunt plătiți la numărul de pacienți inventați ca infectați și că falsifică certificatele constatatoare de deces.

Nu în cele din urmă, ai grijă în primul rând de oamenii care au ei grijă de ei, pentru că sinucigașii nu pot fi opriți de nimeni cu forța. Tu ai o comună „cuminte”, oamenii mai știu de rușine, de respect, de încredere, de d-astea, nu-ți imaginezi ce este în București, loc în care idioții nu mai au nicio frână.

Cu alte cuvinte, i-am spus dragei mele prietene, doctorița-scriitor Otilia Țigănaș, că este zadarnic demersul celui care se străduiește să-i traverseze pe oameni strada cu forța, chiar dacă el știe precis că cei de pe partea care trebuie părăsită de urgență urmează să fie îngropați sub dărâmături.