Părintele Vasile Filip, stareţul Mânăstirii Rohiţa, a fost martorul unei lecţii ad-hoc de limba română, pe când era frate la Rohia, predată de Nicolae Steinhardt.

Obştea se aşezase la masa de prânz sau de seară, se aduseseră castroanele cu mâncare, iar un tânăr călugăr i s-a adresat, cât se poate de respectuos, lui Steinhardt: „Serviţi, părinte!”. În clipa aceea, Nicolae Steinhardt s-a ridicat în picioare, a luat unul dintre castroane şi a întrebat: „Pe cine să servesc?!...”. Atunci au aflat cei de faţă că nu se spune „am servit masa” – aşa cum cred mulţi oameni că este mai elevat. „Luaţi ori serviţi-vă”, a conchis scriitorul-călugăr.

*

În 1975, când am terminat facultatea, am ales un sat de pe braţul Sulina, unde îmi doream să rămân ca profesor un an şcolar, distanţa de peste 300 de kilometri făcând imposibile drumurile dese la Bucureşti. Şeful de post, care mi-a cruţat buletinul de identitate de punerea unei vize de flotant, mi-a spus: „O să vă placă la noi, unde oamenii sunt liniştiţi, harnici şi mai cu seamă cinstiţi – n-ar fura pentru nimic în lume unul de la altul; fură numai de la stat”.

Pe la mijlocul toamnei a venit un tânăr ziarist de la cotidianul din Tulcea să facă un reportaj despre pescarii cherhanalei din sat, unde locuitorii erau pe jumătate români, pe jumătate haholi (ucraineni). A sosit de cu seară, cu pasagerul, iar a doua zi dis-de-dimineaţă a plecat spre lacurile din apropiere cu convoiul de şapte-opt bărci. Înainte de plecare, pescarii şi-au spus rugăciunea şi s-au închinat sub privirea dezaprobatoare a ziaristului. Spre seară, când s-au întors la cherhana cu năvoadele aproape goale, au socotit că era o pedeapsă fiindcă ziaristul nu se închinase, astfel încât, când să pună piciorul pe pământ, au dezechilibrat barca şi omul s-a pomenit cu picioarele în apă.

Furios, cu pantofii şi pantalonii şiroind, gazetarul s-a dus drept la responsabilul cherhanalei, care mânca pe un mic birou. După ce l-a ascultat vorbind despre misticismul retrograd al pescarilor, pe care se simţea dator să-l combată, responsabilul i-a zis: „Da’ tâmpit trebuie să mai fii, tovarăşe, ca să nu te închini, fiindcă şi eu combat mestecismul, însă mă închin în fiecare dimineaţă şi seară”.

*

La începutul anilor ’60 mergeam de Paşti împreună cu părinţii la Brăila, la un preot, refugiat din Basarabia, prieten cu tatăl meu. Apăruse un cântec, Partid iubit, părinte bun, pe care îl învăţasem la şcoală – aveam  11-12 ani – şi care se difuza des la radio. Într-una din zile, povestea prietenul tatălui meu, câţiva copii ieşiţi de la şcoală s-au repezit la el, îmbrăţişându-l şi strigând: „Părinte bun! Părinte bun!”.

Tatăl preotului din Brăila era tot preot şi în 1945 a trebuit să apară în faţa unei comisii prezidate de un maior sovietic care avea să hotărască soarta unor oameni (lui şi altora) în mod individual: rămân în România sau vor fi expediaţi peste Prut. Fiecare căuta să îşi justifice cu argumente cât mai convingătoare părăsirea Basarabiei. Când a venit rândul preotului, maiorul l-a întrebat calm şi deferent:

– Dumneavoastră, părinte, de ce aţi plecat din Basarabia?...

– Domnule maior, eu nu am plecat; am fugit.

– Şi de ce-ai fugit, părinte?

– De comunism.

– Aşaaa! Ai fugit?! Atunci rămâi aici, în România! Noi nu avem nevoie de fugari.

*

Îmi doream mult să văd Oraviţa, nu în ultimul rând pentru teatrul său – primul teatru din ţara noastră – şi am ajuns acolo cu 15 ani în urmă. Teatrul, restaurat de un ministru al culturii de profesie actor, arăta foarte frumos, iar o stradă comercială bine întreţinută semăna izbitor cu Lipscanii. Însă ceea ce m-a frapat cel mai mult au fost două biserici ortodoxe – nespus de îngrijite – de cea mai barocă arhitectură. Privindu-le, te credeai în Portugalia. Baroce le erau şi interioarele, însă erau totodată cât se poate de ortodoxe, astfel încât te simţeai în ele ca în orice lăcaş pravoslavnic. Şi mi-am amintit câtă dreptate avea Părintele Rafail Noica să spună: „Ortodoxia este firea omului, este felul în care Dumnezeu l-a făcut pe om; şi omul îşi caută, de-a lungul istoriei, adevărata lui faţă, adevărata lui origine şi adevăratul lui destin”.

*

Prima ediţie din Craii de Curtea-Veche, din care am un exemplar, a apărut în anul 1929 la Editura Cartea Românească, într-un tiraj de 3 sau 4000 de exemplare; în 1936 romanul a fost reeditat în cadrul ediţiei Opere, îngrijită de Perpessicius, la Editura Fundaţiilor Regale Carol II, pentru ca în 1945 Steinhardt să imprime cea de-a treia ediţie din Craii..., trasă în 446 de exemplare (potrivit profesorului George Ardeleanu), ilustrată de pictorul George Tomaziu.

*

În urmă cu câteva decenii am citit întrebarea unui intelectual legată de preceptul evanghelic „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”: „Dar dacă eu nu mă iubesc deloc?”. Întrucât aveam pe atunci privilegiul să intru în casa Părintelui Stăniloae, i-am vorbit despre ceea ce citisem. Răspunsul său a venit fără nicio ezitare: „Să nu te iubeşti deloc e sinucidere”.