Trimful Conservatorilor în alegeri va antrena schimbări profunde în arhitectura politică, economică și strategică a Europei și a lumii.

O excepțională analiză de Jed Babbin pentru American Spectator.

Victoria răsunătoare a premierului Boris Johnson de săptămâna trecută în Marea Britanie reprezintă aproximativ echivalentul câștigării președinției Statelor Unite la o diferență de 10%.

Este un triumf, oricum ai lua-o.

Johnson și-a dus campania sub sloganul „Get Brexit Done”, adăugând câteva promisiuni costisitoare, pentru a seduce circumscripțiile care oscilau.

Victoria lui Johnson este cea mai importantă pentru Partidul Conservator din 1987 încoace, când Margaret Thatcher a purtat partidul în a treia victorie consecutivă la alegerile generale.

De asemenea, este și cea mai grea înfrângere suferită de Partidul Laburist din 1935 încoace.

Numeroși specialiști s-au grăbit să afirme că victoria lui Boris Johnson ar trebui să-i învețe pe Democrații americani să nu nominalizeze un candidat de extrema stângă, precum Elizabeth Warren sau Bernie Sanders.

Alții spun că rezultatul alegerilor din Marea Britanie este dovada că președintele Trump va fi reales anul viitor.

Și unii și alții se grăbesc să citească astfel rezultatul alegerilor britanice, căci situația americană nu se compară cu Brexitul, care domină politica britanică de trei ani.

Johnson prevede că Parlamentul nou ales va aproba rapid acordul privind Brexitul pe care l-a negociat, fapt care va permite Marii Britanii să părăsească Uniunea Europeană la sfârșitul lui ianuarie. O va face, dar suntem departe de sfârșitul ostilităților.

Deopotrivă la nivel național și cu alți membri ai UE, Johnson va avea de întâmpinat mari dificultăți, care vor face lucrurile mult mai dificile pentru el în 2020.

Pe plan intern, Johnson trebuie să facă față faptului că, în cadrul acordului său cu UE, Irlanda de Nord va fi efectiv separată de Irlanda, chiar dacă între cele două nu va exista o „frontieră dură”.

Republicanismul irlandez reprezintă în continuare o mare forță, care dorește unificarea celor două țări. Dar poate că aceasta este cea mai mică dintre problemele lui Johnson.

Nicola Sturgeon, șefa Partidului Național Scoțian, a cerut deja – pe baza voturilor scoțienilor din 2016 și 2019 în favoarea rămânerii în UE – un al doilea referendum privind independența Scoției.

În ultimul, organizat în 2014, independentiștii au fost înfrânți cu 45% la 55%.

Sturgeon vrea acum un nou referendum, însă nu va obține undă verde din partea Parlamentului lui Johnson. Ea va continua să se opună acțiunilor politice ale lui Johnson și poate fi un obstacol important pentru acesta.

Dar asta nu este nici pe departe totul.

Dacă Brexitul va avea loc în ianuarie, va exista o perioadă interimară de 11 luni, timp în care Marea Britanie va râmâne în uniunea vamală a UE și în care Marea Britanie și UE trebuie să încheie un acord comercial.

Președintele francez Emmanuel Macron a declarat vinerea trecută:

„Dacă Boris Johnson vrea un acord comercial foarte ambițios, atunci trebuie să existe și un mecanism de reglementare foarte ambițios. Este invitatul meu.”

Un asemenea „mecanism de reglementare ambițios” ar însemna că exporturile britanice trebuie să se conformeze normelor de reglementare ale UE, unde libertatea este una dintre principalele diferențe între independența reală și falsă din UE.

Într-adevăr, mecanismul de reglementare leagă mâinile Marii Britanii de a încheia alte acorduri comerciale cu țări din afara UE. Acești parteneri comerciali ar trebui să se conformeze și ei reglementărilor UE în domeniul importurilor și exporturilor.

Fosta ministră germană a Apărării, Ursula von der Leyen, care este acum președinta Comisiei Europene, a cerut deja ca această perioadă de negociere a unui acord comercial să fie prelungită pe termen nelimitat, lăsând Marea Britanie sub jurisdicția UE în domeniul comerțului.

Johnson poate obține un bun acord comercial cu UE, însă aceasta poate lua mai mult timp decât estimează el.

Dar s-ar putea să nu obțină nici un acord. Dacă, așa cum zice el, Johnson refuză orice prelungire a negocierilor, UE ar putea să nu vrea sau să nu fie capabilă să ajungă la încheierea unui acord intern privind condițiile comerciale.

Acordurile UE cu orice entitate exterioară trebuie aprobate în unanimitate. Aceasta înseamnă că dacă nici un acord nu este încheiat până în iunie sau iulie, este posibil să nu rămână timp suficient pentru a pune toți membrii UE de acord.

Astfel, Johnson ar putea obține Brexitul fără acord, pe care îl dorește evident, iar acest lucru va elibera Marea Britanie de toate piedicile UE.

UE însă este foarte motivată pentru a ajunge la un acord. În 2018, 45% din exporturile britanice au avut ca destinație UE, iar 53% dintre importurile britanice proveneau din UE.

Nici una dintre cele două părți nu își poate permite o perturbare majoră a acestor volume de schimburi economice.

Anticipând pretențiile lui Macron și von der Leyen, președintele Trump a promis un acord comercial rapid între Statele Unite și Marea Britanie, care ar urma să fie negociat în cursul perioadei de 11 luni, între sfârșitul lui ianuarie și sfârșitul lui 2020, adică exact perioada de negociere a Marii Britanii cu UE.

Acest argument și uriașul volum comercial UK-UE îi vor furniza lui Johnson o armă puternică în discuțiile cu Uniunea Europeană.

Dincolo de domeniul comerțului, a devenit foarte clar că Brexitul va avea ca rezultat o Europă cu trei niveluri: o Mare Britanie mai puternică și o UE cu două niveluri mai slăbită, ceea ce înseamnă și un NATO mai slab.

Susținută printr-o intensificare a schimburilor comerciale cu SUA și compensând, după toate probabilitățile, o reducere a comerțului cu UE, independența va face Marea Britanie mai bogată și mai dependentă de Statele Unite în domeniul apărării decât este acum.

„Relația specială” istorică între SUA și Marea Britanie se va întări, presupunând că Trump va fi reales, căci UE, în continuare reticentă față de sprijinul politic extern american, a pus piedici considerabile acestei relații.

De decenii, există o Uniune Europeană cu două niveluri. Națiunile cele mai bogate, Franța și Germania, au determinat politica UE de a susține calea împăciuirii cu Iranul, cu Rusia, cu China.

Sprijinul franco-german față de acordul nuclear de Obama cu Iranul nu a scăzut. Hotărârea Germaniei de a face Europa dependentă de gazul rusesc (prin cele două conducete Nord Stream) este evident.

Taxele vamale de 100% impuse de Trump asupra vinului și brânzeturilor franțuzești va spori presiunea asupra economiei franceze.

Țările cele mai sărace din UE – Italia, Grecia și celelalte – au drenat resursele financiare ale Uniunii timp de decenii, iar această tendință se va accentua.

Există și o rivalitate franco-germană în politica UE. Merkel vrea să extindă UE, dar Macron se opune. Totuși, cele două vor continua să întărească puterea UE și a țărilor lor în interiorul ei, în detrimentul NATO.

În timp ce SUA și Marea Britanie își reconstruiesc „relația specială”, Franța și Germania vor continua să deconstruiască NATO.

Macron a declarat recent că NATO este în „moarte cerebrală”, ceea ce, din nefericire, este foarte aproape de adevăr, în mare parte din cauza politicilor pe care el, Merkel și predecesorii lor le-au favorizat.

Pentru Statele Unite, viitorul unei Europe cu trei niveluri va prezenta probleme dificile. Putem și trebuie să facem totul pentru a consolida relațiile noastre privilegiate cu Marea Britanie, în materie de comerț, apărare și politică.

Germania și Franța vor face tot ce pot pentru a contracara aceasta, însă taxele lui Trump le vor presa să își atenueze obstrucțiile.

Taxele pe vinuri și brânzeturie sunt deja un factor puternic de presiune asupra Franței.

Germania este puternic dependentă de exporturile de mașini către SUA. În 2018, ele reprezentau circa 690.000 de vehicule în valoare de 31 de miliarde de dolari.

Trump a amenințat deja cu noi taxe asupra imprturilor de mașini, însă nu le-a pus în aplicare.

Președintele american ar trebui să se gândească să instituie o taxă mobilă asupra importurilor de mașini germane, în funcție de investițiile Germaniei în propria apărare.

Dacă, de exemplu, ar exista o taxă de 25% pe importurile de mașini din Germania, iar aceasta s-ar reduce cu câte 5% pentru fiecare mărire cu 0,5% a cheltuielilor germane cu apărarea, aceasta ar putea constitui un factor serios de persuasiune.

Dacă Trump va fi reales, ar trebui să reexamineze tratatul NATO. Acesta trebuie modificat pentru a spori povara apărării pentru aliații noștri.

Cei care refuză ar trebui să fie excluși din obligația SUA, instituită de articolul 5, de a le apăra.

Simpla sugestie de renegociere a tratatului ar putea fi suficientă pentru a trezi NATO din somnul de moarte, chiar și printre țările aflate la nivelul doi de sărăcie al UE.

Avem nevoie de un NATO mai puternic, capabil să facă să facă respectat din nou Articolul 5, de apărare mutuală, de către țările agresoare.

Dacă Trump va fi reales, aceasta ar trebui să fie una dintre prioritățile sale.