Sursa: Arhiva EVZ Obsedantă și subliminală reclama tv, cea cu Mihai Șora și comunismul, în viziunea unei firme comerciale, capitaliste! Sunt cele două motive care mi-au dat impulsul să scriu.
M-au făcut să pun în oglindă Libertatea intelectualului Mihai Șora și Libertatea generației mele. Am trăit jumătate din viața de până acum în comunism, dar nu m-am înregimentat niciodată. Și nici nu m-a obligat cineva să o fac. Nici pe mine, nici pe colegii sau prietenii mei care nu ne-am dorit funcții de conducere.
M-am născut în anul în care Mihai Șora își încheia cursurile la Universitatea de Partid și era de trei ani Redactor-Șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954– 1969), faimoasa ESPLA, creată după model sovietic, cea mai mare editură de literatură din țară. Când eu mergeam la școală, în clasele primare, Mihai Șora era, conform biografiei, șeful ziarului Scânteia, oficiosul Partidului Comunist Român, la care tatăl meu, ofițer al armatei, era obligat să aibă abonament. De câte ori lua salariul tata, găseam pe masă bilețelul cu socoteli lăsat mamei, în care la ”minus” erau trecute sumele lipsă, ”cotizațiile”, cum le numeau ai mei: abonament Scânteia, cotizație pentru echipa Steaua, cotizație PCR. O perioadă lungă, în anii 60, tata a plătit și a adus acasă peste 30 de volume cu ”operele lui Marx, Lenin și Engels”. Nu știu dacă proveneau de la editura unde domnul Șora era șef, dar biblioteca din apartamentul nostru, înțesată cu cărți cu coperți tari, roșii și albastre și cu foile lipite fiindcă n-au fost niciodată citite, m-a obsedat tot timpul. Eu strângeam în pușculiță banii de la sărbători ca să-mi cumpăr cărți, iar tatăl dădea bani, obligatoriu, pe niște volume pe care nu le deschidea nimeni.
În timpul adolescenței mele, n-am știut niciodată cine erau decidenții politici din învățământ, cine ne elabora și organiza programele școlare și examenele pentru liceu și facultate. Nimeni din generația mea nu știa și nu era preocupată să știe. Numele ministrului Învățământului, Mircea Malița, ne era cunoscut mai mult de la radio Europa liberă decât din ziare sau de la televizor. Numele lui Mihai Șora s-a vehiculat târziu, în 1981, iar atunci am și aflat că a fost consilier al ministrului Malița. De ce s-a vorbit în 1981 de Mihai Șora în societatea comunistă, condusă dictatorial de Nicolae Ceaușescu?
Eu am aflat de numele lui din cauza Mișcării Transcedentale, ”organizație a intelectualilor” descoperită de Securitate. Șora, împreună cu Andrei Pleșu și niște profesori de la Facultatea de Filosofie, de la Arhitectură, ingineri și medici au fost excluși din PCR în 1981 cu mare tam-tam. Am aflat de scandal înainte de a afla mai multe amănunte de la Europa liberă fiindcă am avut o colegă care ne-a povestit că aderase la mișcarea cu influențe yoga și era de-a dreptul speriată că va fi chemată să dea cu subsemnatul, așa cum o ”prelucrase” secretara de partid a instituției.
Din acel moment, în colectivul nostru nu au mai circulat cărți și articole ”periculoase”, anti-sistem, trase la șapirograf. Romanele de început și nuvelele lui Mircea Eliade sau poeziile cu Arpagic ale Anei Blandiana s-au așezat cuminți în mințile fiecăruia și, o bună perioadă, nici că am mai discutat despre ele sau despre literatura critică a lui Marin Preda sau Augustin Buzura. Probabil că din acel an – 1981 – datează și începutul disidenței lui Mihai Șora, timp în care, cu adevărat au căzut zidurile lui comuniste. Eu și generația mea ne-am trăit, însă, tinerețea în lagărul ideologic la care și Mihai Șora, comunist și om cu funcții publice importante în regimurile Dej și Ceaușescu, pusese umărul. Fiul său, Tom Șora, spune că apartenența tatălui său la Partidul Comunist Francez a fost altceva decât PCR din patria mumă.
”Comuniștii din Rezistența Franceză - sau în orice caz un număr mare dintre ei - nu pot fi comparați cu teroriștii dogmatici educați la Moscova și trimiși după război ca agenți staliniști în țările Europei de est, pentru a instaura acolo dictatura comunistă. Foarte mulți comuniști din Rezistența Franceză erau deci pur și simplu mânați de idealul libertății”, spune fiul într-un mesaj transmis presei din România în apărarea tatălui său. Ar fi, poate, o scuză, dacă Șora-tatăl nu ar fi continuat să fie ”un cadru de nădejde” al Partidului Comunist Român, chiar și în vremea dictaturii. Idealul libertății lui s-a mulat după interesul social și material al regimurilor comuniste pe care le-a traversat în liniște și bunăstare.
Noi, însă, am fost generația condamnată la frică, la foame, la tăcere și minciună. Minciună, fiindcă ne era frică să spunem dacă avem vreo rudă, chiar îndepărtată, fugită în străinătate. Minciună, fiindcă ne ascundem în foile de ziar, în anii 60, cojile de ouă vopsite de Paști, iar mama cocea cozonacii noaptea, ca să nu fie reclamată de vreo vecină profund îndoctrinată de ideologia tovarășilor. Minciună, că la școală, deasupra tablei aveam tablourile cu chipurile celor mai puternici comuniști ai țării, iar tovarășa învățătoare ne punea, la începutul orelor, să le spunem numele fiecăruia și să clamăm că ne iubim conducătorii care ne-au adus pace și o viață bună.
Aveam 32 de ani când viața mea s-a schimbat radical. Într-un decembrie cu soare s-a ridicat cortina și zidurile au început să cadă. Cei trei copii ai mei, plus alte milioane ai mamelor din generația mea, n-au mai fost condamnați la întuneric, la beznă, la cozi pentru mâncare. Aveam 32 de ani când mi-am câștigat dreptul să particip la un concurs și să intru în presă fără a avea dosar întocmit și aprobat de vreun secretar de partid. Mi-am câștigat, atunci, Libertatea de a-mi împlini un vis. Permiteți-mi, domnule Șora, să uit toate lucrurile interzise de regimul comunist din viața mea și să-mi sărbătoresc, eu și generația mea, libertatea recâștigată în urmă cu 30 de ani. Noi nu am avut decât una. O singură Libertate. Nedemnă, probabil, de un clip publicitar, plătit gras pentru un alt curent politic cu origini în trecut.
Recomandările noastre
