În Valea Jiului nimic nu e nou. E ca şi cum un meloman dement s-a îndrăgostit de o piesă sinistră şi a murit cu butonul "repeat" apăsat.
Oamenii coboară în subteran, uneori mor acolo, alteori nu, se întorc acasă, în case mici, unde se târăsc încă o zi, printre copii mulţi şi neveste fără speranţă. Viitorul nu există. Nici n-a existat vreodată, chiar dacă minerii mai bătrâni îşi aduc aminte că în ceauşism erau răsfăţaţi, „respectaţi“, cum zic ei. Tot rău era. Acolo, sub pământ, mereu a fost aşa.
Acum, despre paradis mai vorbesc doar misionarii penticostali. Colegul meu Andrei Udişteanu a fost în Vale să scrie despre morţii recenţi de la Petrila, despre morţii vechi de la Vulcan şi despre cum trăiesc oamenii încă vii.
A vizitat familia Cheian, 14 suflete care se întreţin cu 16 milioane şi rugăciuni învăţate într-o biserică de nişă. Acolo a auzit fraza asta rostită de Viorel Cheian, tatăl: „Sunt unii cărora le-au reproşat copiii că de ce i-au mai adus pe lume, dacă situaţia e aşa cum e“.
Şi nu asta e cel mai rău. Cel mai rău e că acolo totul are un aer sud-american. Vilele unor profitori mizerabili umilesc blocurile jegoase, şi viaţa brutală curge ca într-o favella din Brazilia, cu copii care se întreabă de ce-au mai venit pe lume, dacă situaţia e aşa cum e. Şi nu le răspunde nimeni. Acolo, în Vale, feudalismul n-a trecut niciodată, privilegiile se moştenesc, mafioţii controlează totul prin forţă. Domnesc teroarea şi tăcerea. Restul e istorie şi tragedie.
În piesa asta sinistră, politicieni meschini manipulează, profită, afişează morga aia de indivizi sfâşiaţi de griji, gata să găsească soluţiile cele mai bune chiar acolo printre coşciuge sărăcăcioase.
Mai demult, Lucian Pintilie a făcut un film cu mineri. Era pe vremea când nici nu apăruse bine Pro TV-ul şi Florin Călinescu era încă slab şi sărac. Filmul se numea „Prea târziu“.
Dacă o să vă uitaţi acum la film o să revedeţi lumea de dinainte de celulare, în care prefectul are trei fixuri pe birou. Prefectul e un comunist rău, care ştie viaţa: „Trebuie să vorbeşti la telefon“. Despre mineriade crede că „e mai bine să laşi oamenii să uite“.
Disperarea n-are aici nimic romantic („ăştia care s-au născut aici nu pleacă nicăieri“). Nu există decât o închisoare mare, cu o singură poartă, prin care oamenii se duc înapoi spre strămoşi, pletoşi, uscăţivi şi demenţi.
Şi, dacă minerii visează ceva, visează doar să fugă, să plece undeva departe, „afară“, undeva unde e bine. Nu ştiu de ce îmi aduc aminte ce a scris Octavian Paler cu nouă zile înainte să moară („Mă simt ca într-o barcă, singur, pe un lac necunoscut, dus de curenţi din ce în ce mai departe de mal. Chiar dacă aş striga după ajutor, nu m-ar auzi nimeni“). Îmi aduc aminte şi mă gândesc: diferenţele dintre Vale şi restul României sunt mici, mai mici decât vreau eu să cred, acum, când tastez rândurile astea la un calculator modern, fabricat în China.