Partidele italiene au tras foloase în preajma campaniei electorale, iar cele româneşti s-au prezentat ca protectoare ale emigranţilor, arată profesorul italian Giordano Altarozzi.

Giordano Altarozzi, profesor asociat de Istoria civilizaţiei italiene pe lângă Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, vede situaţia românilor din Italia printr-o oglindă întoarsă: a italianului aflat în România.

Îşi aminteşte de frica resimţită în primele zile de după uciderea Giovannei Reggiani, atât de italienii ameninţaţi de „infractorii” românii, cât şi de a românilor, care se aşteptau să fie vânaţi pe străzile din Peninsulă. Şi de felul în care crima a fost practic folosită de forţe politice din ambele ţări.

Altarozzi a ajuns în România acum patru ani, pentru un doctorat, a ales însă să lucreze în continuare la Cluj, în cadrul Institutului Italo-Român de Studii Istorice, înfiinţat printr-o colaborare între Universitatea Sapienza din Roma şi Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj. Împreună cu profesorii clujeni, a creat un curs de Istoria civilizaţiei italiene şi a rămas astfel aici.

Cu siguranţă, mulţi italieni v-au rugat în ultimii ani să le spuneţi câteva cuvinte despre români. Cum ar arăta această prezentare? Sigur, de multe ori am fost întrebat cum este România şi mai ales cum este cu românii de acolo, în special după evenimentele din ultimii ani. Întotdeauna am răspuns că în România mă simt ca acasă. Acolo am reuşit să mă împrietenesc cu mulţi oameni, poporul român mi s-a părut din prima clipă unul foarte prietenos. Chiar dacă uneori am trăit clipe neplăcute, cu siguranţă prezentarea mea despre România o sa fie mereu una pozitivă.

Cum vi s-a părut tratarea cazului „Romulus Mailat” în ziarele italiene, respectiv în cele româneşti? Mi se pare că atât presa din Italia, cât şi cea din România au exagerat în prezentarea unui caz izolat. Mai mult, cred că la un moment dat aşa-zisul “caz Mailat” sau “cazul Reggiani” – depinde din ce perspectivă ne uităm – a fost într-un fel politizat în ambele ţări. Fiind pe atunci în România, şi cunoscând direct realitatea italiană, am rămas şocat să văd câte minciuni au fost spuse atât în mass-media italiană, cât şi în cea românească despre situaţia imigranţilor români din Italia.

Dacă ne întoarcem cu gândul la zilele acelea, poate ne amintim de adevăratul sentiment de frică care îi cuprindea, pe de o parte pe italienii ameninţaţi de “infractori” români, şi, pe cealaltă, pe românii din Italia – sau care aveau să meargă în Italia – vânaţi de italieni pe străzile din Peninsulă.

Care credeţi că ar fi motivele pentru un asemenea mod de a trata faptele în presă? Cum am anticipat, cred că la un moment dat, nu de la început, dar la câteva zile de la declanşarea scandalului, cazul respectiv a fost politizat prea mult. Aceasta a fost de folos atât pentru o anumită parte politică italiană, ocupată pe atunci cu campania electorală pentru alegerile care urmau să se desfăşoare, cât şi pentru anumite forţe politice din România – şi nu numai de dreapta - care au început să se prezinte ca protectoare ale intereselor românilor de pretutindeni împotriva violenţei, mai mult imaginară decât reală, căreia îi erau supuşi aceştia.

Care ar fi greşelile părţii române, respectiv a celei italiene, când vine vorba de tratarea problemei infractorilor români din Italia? Cred că problema principală este un anumit nivel de neînţelegere reciprocă. Pe de o parte, italienii nu sunt atenţi la faptul că nu toţi românii sunt infractori, şi că probabil, dacă stau bine să se gândească, oricine cunoaşte un român despre care poate să spună că este un om bun.

De cealaltă parte, românii nu înţeleg că pentru Italia problema infractorilor străini este una reală şi că tipul de infracţiuni pe care le comit aceştia, deşi nu sunt majore, sigur creează un sentiment de nelinişte. Vă dau numai un exemplu: una dintre infracţiunile cele mai răspândite comise de străini în Italia sunt jafuri în vile, în timp ce proprietarii sunt acasă. Nu cred că este ceva mai neliniştitor decât faptul că nici în propria ta casă nu poţi să stai în siguranţă. Cred că şi italienii ar trebui să îi înţeleagă pe românii din Italia, dar şi românii – din România mai ales – ar trebui să îi inţeleagă pe italieni.

Care ar fi soluţia pe termen lung pentru situaţia creată? Ce lecţii ne oferă istoria? Probabil autorităţile ambelor ţări au găsit soluţia ceea mai bună. În ultima perioadă a început o campanie de sensibilizare derulată de multe instituţii româneşti şi italiene care a dus la o îmbunătăţire a imaginii României în Italia. Şi în mediul particular s-a dezvoltat o activitate de colaborare foarte bogată prin tot felul de instituţii şi asociaţii italo-române. Cred că aceasta este singura soluţie pe care o putem găsi pe termen scurt.

Pe termen lung, dimpotrivă, istoria ne învaţă că genul acesta de probleme se rezolvă de obicei de la sine. Omul s-a mişcat întotdeauna şi mereu contactul între două popoare a generat teamă, dar pe termen lung – în viaţa unui om, nu din punctul de vedere al Istoriei, unde o sută de ani este un termen foarte scurt – problemele respective s-au rezolvat prin integrarea reciprocă.

Un exemplu este cel al italienilor din America. Primele generaţii sosite în SUA au fost primite şi privite ca săraci, infractori, hoţi şi ucigaşi. În anii ‚30 italianul cel mai cunoscut din America, chiar înainte de Mussolini, era Al Capone. Astăzi comunitatea italiană din SUA este perfect integrată, şi a dat ţării de destinaţie oameni precum Robert De Niro, Al Pacino, Leonardo Di Caprio şi Nicholas Cage (italian şi el) sau Martin Scorsese, Francis Ford Coppola şi Michael Cimino în cinema, Frank Sinatra, Dean Martin şi John Bon Jovi în muzică, Rudolf Giuliani în politică şi aşa mai departe. Mi se pare că pentru viitor avem toate şansele să rezolvăm problemele de neînţelegere reciprocă de astăzi.   CITIŢI ŞI: Autorităţilor italiene nu le pasă de Giovanna Reggiani