Sorin Ioniţă: "Presa poate face un serial cu politicienii şi analiştii care, înainte de 2002, au susţinut că intrarea României în NATO nu e o mare urgenţă".
În vreme ce femeile românce concurează şi iau medalii de aur la olimpiadă, iar bărbaţii români beau bere, le încurajează din fotoliu şi se pozează cu ele după concurs; în vreme ce liderii politici naţionali descoperă brusc ţara profundă, sub formă de colegii electorale rurale şi sigure, coborând în mase ca să-i lumineze pe ţărani şi să se încarce de sevele gliei, precum intelectualii poporanişti în secolul XIX; în vreme ce primarul general Oprescu inspectează cu presa după el pasajul de la Universitate, unde constructorii sunt pregătiţi să se lălăie încă vreun an, ocazie pentru noi să vedem ce improvizaţii crâncene se fac în buricul Capitalei (gips-carton pe tavan; primarul alege în direct la TV materialul de pardoseală şi culorile; iar pereţii, scările şi exteriorul vor rămâne tot cum erau, cu mizeria de travertin ieftin cu care a desfigurat Ceauşescu Bucureştiul); în vreme ce pe malul apusean al Mării Negre plajele gem de turişti care nu mai au unde să-şi pună cearşaful - ei bine, ăstimp, pe malul celălalt, răsăritean, are loc adevărata dramă a unui popor.
După cum sună o glumă a prietenilor mei cehi, pentru care trauma din 1968 e încă vie, marele şef indian a şezut şi a chibzuit, a tras două fumuri din pipă şi i-a spus călătorului alb să aibă grijă, că în calendarul tradiţional august este luna tancului mugitor. Au constatat-o georgienii pe pielea lor, fiind acum sub ocupaţie după invazia Armatei a 58-a ruse, deplasată în urma unei operaţiuni-bliţ dinspre Caucazul de Nord. Noi n-avem ce face decât să stăm şi să privim, încercând să tragem nişte concluzii, dacă suntem în stare.
În primul rând, poate face presa un serial cu politicienii şi analiştii care, înainte de 2002, au susţinut ani la rând că intrarea României în NATO nu e o mare urgenţă, că Alianţa Atlantică a devenit irelevantă în ziua de azi, că Rusia nu mai este ce a fost, transformându-se într-o ţară democratică şi constructivă, şi că, deci, ce atâta grabă. Să meargă toţi aceştia să explice georgienilor ce irelevantă este NATO şi ce putere globală de tip modern este Rusia. Poate că, într-adevăr, Gruzia a avut ghinionul să fie mult prea la est pentru a fi primită în NATO la summitul de la Bucureşti; dar ca să spui că alianţa militară cu Occidentul este inutilă astăzi, mi se pare că trebuie să fii destul de aerian.
Fără un asemenea punct de sprijin, singura formă concretă de ajutor pentru guvernul georgian a constat, în primele zile fierbinţi de lupte, în încercarea patetică a preşedinţilor Poloniei şi celor trei state baltice de a face scut uman, deplasându-se în grup la Tbilisi, în timp ce la mică distanţă de capitală se trăgea cu tunul şi bombardau MiG-urile. Slăbiciunea Europei în a influenţa ce se petrece la trei sute de kilometri de graniţele sale este notorie, dar parcă nicicând mai vizibilă. Preşedintele francez Sarkozy s-a dus, e drept, să medieze conflictul şi s-a întors victorios fluturând hârtia cu armistiţiul (ca Chamberlain după ce Hitler ocupase Cehoslovacia). Preşedintele rus Medvedev, tânăr şi dandy, în faţa căruia presa internaţională e pe cale să sucumbe de emoţie vag erotică, precum în cazul lui Barack Obama, a promis şi a semnat că trupele ruse se vor retrage. Dar iată că au trecut nişte zile şi nu se întâmplă nimic, iar Kremlinul vine deja cu o intepretare proprie a contractului: se pare că, în limba rusă, termenul „retragere“ poate fi uşor confundat cu acela „aşază-te jos acolo unde eşti“.
Confirmând o dată în plus că o politică externă comună a Uniunii este o utopie, atitudinile în statele membre diferă mult. Pe de-o parte, opoziţia conservatoare britanică, cu mari şanse să câştige următoarele alegeri, cere înăsprirea regimului de vize pentru elita rusă ce vine la Londra pentru shopping, loisir şi parcarea în siguranţă a milioanelor adunate cu sudoarea frunţii. Oameni practici, britanicii.
De partea cealaltă, guvernul italian, vizionar ca întotdeauna, vrea să formeze o coaliţie neoficială în interiorul UE împotriva „sentimentelor antiruseşti exagerate“ în rândul statelor noi membre. În acelaşi timp, scoate armata în stradă „ca să combată criminalitatea“, de parcă Italia ar fi Columbia. De fapt, după cum arată statisticile, rata criminalităţii în Italia este mai mică decât în Germania, Franţa sau Marea Britanie, ceea ce n-aţi fi zis după isteriile recente, iar probabilitatea de a fi omorât sau jefuit este mai mare la Bruxelles decât la Roma. Tapajul şi melodrama cu care aproximativ 3.000 de soldaţi italieni au fost scoşi în stradă şi răspândiţi prin toată ţara - băieţi frumoşi care, ca şi carabinierii, sunt preocupaţi în primul rând să le stea drept ochelarii de soare pe nas, ca să iasă frumos în poze cu turistele suedeze. Această combativitate de operetă sunt sigur că impresionează profund trupele Armatei a 58-a ruse, staţionate în centrul Georgiei la Gori, cu misiunea să taie această ţară în două şi să forţeze o schimbare de regim, atunci când se uită seara la ştiri.
Recomandările noastre
