Vladimir Tismăneanu: "Anul 1968 a semnificat o mare ocazie ratată de liberalizare în România."
Destalinizarea a fost utilizată în chip manipulativ de către Ceauşescu şi clica sa de nomenklaturişti pentru a-şi fortifica poziţiile hegemonice. Vaga nelinişte din rândul intelighenţiei a fost rapid calmată prin măsuri de cooptare şi neutralizare. S-au organizat campanii menite să-i convingă pe tinerii scriitori că liderii partidului erau gata să le asculte revendicările, dar, în fapt, s-a mers pe linia amortizării oricăror critici care vizau principiul sacrosanct al „îndrumării de către partid a literaturii“.
Scriitorii din grupul oniric (Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu) au fost marginalizaţi, iar protectorul lor, mereu nonconformistul poet Miron Radu Paraschivescu, unul dintre puţinii marxişti antistalinişti de la Bucureşti, a fost şi el forţat să-şi întrerupă contribuţiile publicistice. Promisiunea unei Primăveri la Bucureşti s-a stins în faşă. În loc să se coaguleze sub forma unei contestaţii colective, acţiunile scriitorimii române (mă refer la intelectualii autentici) s-au consumat în sotto voce fără să afecteze în vreun fel piramida de minciuni a unei puteri ilegitime. Din păcate, un fatal narcisism orgolios a făcut din scritorii români acei „orfani ai curajului“ despre care a scris Monica Lovinescu.
Citeam cu nesaţ în acei ani revistele literare şi mă aşteptam să văd şi la noi o explozie a adevărului asemănătoare cu aceea de la Praga. Puteam cumpăra săptămânalul „Les Lettres Françaises“ şi ştiam de la Europa Liberă de fervoarea spirituală din Cehoslovacia. Pentru cei din generaţia mea cărora le pasă de destinul politicului în veacul lagărelor de concentrare era un moment extraordinar. Credeam, unii dintre noi, cu naivitate că socialismul şi democraţia pot fi împăcate. A fost o imensă iluzie, cum avea să o mărturisească Adam Michnik atunci când a scris: „Nu există comunism cu chip uman, ci doar totalitarism cu dinţii sparţi“. Dar atunci, în primăvara lui 1968, acest lucru nu ne era câtuşi de puţin limpede.
Speram că se va relua momentul Budapesta 1956, că vom avea ocazia să scăpăm de blestemata cenzură, că dreptul la memorie va fi în fine restituit unei societăţi bolnave de frică şi suspiciune. Credeam că vor avea loc reabilită ri autentice ale victimelor comunismului, nu doar mascarade menite să-l aşeze pe noul despot într-o lumină glorioasă. Preferam să ignorăm circul propagandistic pus la cale de aparatul ideologic condus de Niculescu-Mizil, Iliescu şi Popescu-Dumnezeu.
În martie 1968 se accentua linia antisovietică, încercându-se o versiune de titoism în stil românesc. Niculescu-Mizil părăsea reuniunea de la Budapesta a partidelor comuniste, protestând faţă de criticile pronunţate de delegatul sirian la adresa poziţiei PCR în mişcarea comunistă internaţională. Sloganul repetat obsesiv era „neamestecul în treburile interne“. În aprilie, avea loc plenara CC la care era reabilitat Lucreţiu Pătrăşcanu.
Alături de el, partidul reconsidera memoria altor militanţi căzuţi victimă lui Gheorghiu-Dej ori lichidaţi în URRS. Fostul dictator era denunţat de Ceauşescu care spunea că acele crime îl acuzau pe Dej, „care le-a patronat“, precum şi pe călăul securist Drăghici, care a organizat comiterea lor. Drăghici era stigmatizat drept torţionarul suprem, dar nimeni nu punea în discuţie rolul Securităţii ca instituţie criminală. „Acele mult prea triste şi prea urâte fapte“, cum le numea Maurer într-un discurs de „prelucrare“ la Cluj, păreau să fie expresia unor patologii individuale, iar nu a unui sistem samavolnic şi terorist.
Discursul lui Ceauşescu la şedinţa activului de partid al Municipiului Bucureşti mergea chiar mai departe, generând nu puţine iluzii în rândul celor care l-au ascultat şi citit. În „Scânteia“ apărea o versiune edulcorată, suficient de tranşantă însă spre a provoca speranţe ce aveau să se dovedească neîntemeiate. Era un miraj ideologic, un spectacol retoric specific sectelor leniniste. Să nu uităm că faimoasa Comisie de reabilitări îi includea pe vechiul cominternist Gheorghe Stoica, pe expertul cadrist, secretarul CC însărcinat cu „organele speciale“ Vasile Patilineţ şi pe generalul Grigore Răduică, vicepreşedintele Consiliului Securităţii Statului. În Sala Palatului, în clipa când Ceauşescu îşi lansa diatriba anti-Dej, printre invitaţi se aflau şi victime şi călăi. Alexandru Ivasiuc îmi spunea că l-a zărit acolo chiar pe monstrul Enoiu.
Cu maxim cinism, plenara îl reabilita pe Teohari Georgescu, predecesorul lui Drăghici în fruntea Ministerului de Interne, care lua cuvântul spre a jura credinţă noului lider şi a-l blama pe cel defunct. La fel era reabilitat Miron Constantinescu, el însuşi implicat în teroarea stalinistă din anii ’50. Între cei care luau cuvântul era satrapul ideologic Leonte Răutu, neafectat în vreun fel de zguduitoarele dezvăluiri privind soarta lui Pătrăşcanu.
Reabilitările din România au fost parţiale şi ipocrite. Ele s-au limitat la victimele comuniste şi au trecut complet sub tăcere exterminările în masă, distrugerea elitelor, terorismul ca politică de stat.
Recomandările noastre
