ANDREI POSTELNICU: "Mă gândeam la subiectul acestui articol când am prins sfârşitul emisiunii lui Larry King la CNN."
Mă gândeam la subiectul acestui articol când am prins sfârşitul emisiunii lui Larry King la CNN. Într-o ediţie consacrată alegerilor, dl King îi luase un interviu soţiei candidatului democrat Barack Obama, iar ulterior a discutat subiectul cu un grup de patru analişti. Deşi trei dintre aceştia erau adversari politici ai dlui Obama, niciunul nu s-a sfiit să-i laude soţia cu sinceritate şi dincolo de ce false galanterii.
Complimentele adresate dnei Obama de către adversarii politici ai soţului său se refereau exclusiv la ideile pe care ea le discutase, la poziţiile pe care le luase şi la potenţialul său de a fi prima-doamnă a Statelor Unite. Cu alte cuvinte, nu era vorba de genul de complimentele condescendentmisogine pe care unii bărbaţi le fac prea puţinelor femei în poziţii de autoritate.
Respectivii analişti erau omologii americani ai unor figuri autohtone care probabil că nu ar fi rezistat tentaţiei de a da o lovitură sub centură adversarilor lor, cu atât mai mult cu cât se aflau la o emisiune cu maximă audienţă. Frumuseţea dialogului a constat în faptul că, deşi adversari în idei şi interese, ei au optat să nu lovească oponentul într-un punct cât se poate de sensibil - un gest de atitudine care nu este întâlnit doar în America.
Românii s-au deprins cu un mod de a face politică indisolubil legat de un puternic iz de maidan. Politicienii se contrează prin atacuri ieftine „la gioale“. Incapacitatea lor de a combate meritul ideilor pe care le susţin sugerează, de fapt, o cronică penurie de idei. Pe de altă parte, capacitatea politicienilor americani, sau de altă naţie, de a-şi respecta adversarul provine din noţiunea că şi oponenţii lor vor să facă bine, dar prin alte moduri. Mai mult, se bazează pe credinţa că acest bine nu poate ieşi la suprafaţă decât printr-o confruntare pe „piaţa ideilor“. Problema este că, în timp ce în alte ţări oamenii ies din politică să facă bani, la noi intră în politică pentru a se îmbogăţi pe spinarea celor care-i aleg. În aceste condiţii, politicianul român nu poate crede că adversarul vrea binele ţării deoarece ştie că acesta vrea să-si umfle conturile cât mai mult.
Sigur că nu trebuie idealizat la extremă modul altora de a face politică. Şi americanii, britanicii sau francezii au parte de atacuri la persoană. Diferenţa este că acolo acest gen de dezbatere grobian şi distructiv este mai degrabă excepţia decât regula, iar ei sunt conştienţi că alegătorii îi sancţionează. Un politician american, britanic sau german ştie că, lovindu-şi adversarul sub centură, riscă să fie lovit de alegători la urna de vot. Pentru politicianul român, violenţa verbală şi atacurile la persoană sunt starea normală de agregare.
În vacarmul unei Românii stridente, aşazisa lume bună îşi presară snob şi leneş vocabularul cu zeci de englezisme în încercarea de a fi mai „trendy“ sau mai „cool“. Ca de obicei însă, asta reflectă forme fără fond, fiindcă acel concept prin excelenţă englezesc de „fairplay“ nu e prea des folosit, deşi ar putea uşor fi „trendy“ şi „cool“.
Recomandările noastre
