După aproape 40 de ani de funcţionare, întreprinderile de prelucrare şi-au dat duhul, luând cu ele şi culturile care aduceau cel mai mare profit în zona Olteniei.

Moartea uscătoriilor de tutun din judeţul Dolj a venit încet, dar sigur, mai ales că la aceasta au contribuit şi sătenii din zona respectivă. Exemple clare sunt cele din Daneţi şi Locusteni, unde, pe locul unde acum 10 ani erau două mari uscătorii, acum nu mai sunt decât schelete de clădiri şi câteva capre şi vaci care rumegă plictisite iarba crescută printre crăpăturile din ciment.

„Uscătoria de la Daneţi avea 44 de camere de uscare, cu câte trei compartimente, în care intrau câte 60-70 de casete cu tutun. Lângă acestea se afla camera de sortare unde veneau oamenii şi-şi selectau tutunul pe categorii pentru a-l pune pe cântar”, ne-a declarat Mihai Atitieniei, fost viceprimar, actual inginer la Camera agricolă a Centrului Agricol Daneţi. Camerelor de uscare a tutunului li s-a găsit o nouă folosinţă - adăpostesc de ploaie câteva glugi de coceni.

Snagov, „fum autohton” făcut din „Foc”

Recolta medie de tutun uscat ajungea pe la 2.000 de kilograme la hectar. Acesta se culegea cam toată vara, de vreo şapte-opt ori la distanţă de câteva zile sau o săptămână.

Primul cules începea prin iunie, în a doua jumătate a lunii. Când mergeai la recoltat nu luai de pe plantă decât trei-patru frunze. Uscătoriile au funcţionat la capacitate maximă cam până în 2000, apoi încă vreo trei ani au început să funcţioneze la capacitate din ce în ce mai mică şi apoi au murit. Tutunul se împărţea în cinci categorii: superior, şi de la a întâia până la a patra grupă.

„Producţia noastră se ducea la fabricile din ţară, nu cred că a plecat vreodată la export. Recolta din zona asta mergea în ţigări precum Carpaţi, Mărăşeşti, dar numai cel de calitatea a treia şi a patra, cel superior intra în tigarete precum Aroma, Amiral, Snagov”, spune dăneţeanul.

A patra categorie de tutun era cea mai slabă. Din cele 2.000 de kilograme, 10% era calitate superioară, 30%, calitatea întâi, 30% calitate a doua şi restul calitatea a treia şi a patra. Cele mai cultivate soiuri din această zonă erau Virginia, Djebel, Soare şi Foc. Tutunul „Foc” intra în ţigările Snagov, spun sătenii.

Un om care avea un hectar de tutun putea scoate peste 100 de milioane de lei. Cele 500-600 de hectare de tutun cultivate anual în zona Daneţiului acopereau cheltuielile făcute pentru celelalte culturi puse pe alte 6.500 hectare şi mai şi aducea ceva profit pentru cultivatori.

Ţigareta „home made”, o raritate

În anii ’90, la porţile acestor uscătorii stăteau sute de căruţe pline cu tutun proaspăt cules, care aşteptau să intre pentru prelucrare. Pe atunci, aproape fiecare ţăran avea în dotare cel puţin o foaie de ziar, nişte tutun uscat şi mărunţit, plus chibritul de rigoare. Rulatul unei ţigarete „home made” era ca o a doua natură pentru un dăneţean. În 2009, porţile întreprinderilor s-au închis şi au şi câteva lacăte ruginite pe ele, puse pentru a-i opri pe cei care încă mai speră să mai fure o bucată de fier sau măcar o ţiglă.

„Când mergeau uscătoriile, aveam contract cu cei de la Întreprinderea pentru Cultivarea şi Fermentarea Tutunului din Craiova (ICFT). Aceştia ne asigurau sămânţa, folia pentru răsaduri şi eventual substanţele pentru tratat, şi tot ei ne cumpărau şi tutunul. Mai mult, aveam şi un fel de subvenţie, pentru o anumită cantitate de tutun ne dădeau şi pachete de ţigări Carpaţi”, a mai declarat fostul viceprimar. Oamenii spun că afacerea care-i ţinea pe linia de plutire s-a prăbuşit şi din cauza autorităţilor care aveau taxe mari şi subvenţii mai de nimic.

Românul, om strângător

La noi este aproape o regulă că tot ce moare trebuie jefuit. Aşa s-a întâmplat şi cu uscătoriile. După ce li s-a pus crucea, „hienele” rurale au dat atacul şi au luat ce le-a picat în mână.

În Daneţi, puţini sunt cei care nu au măcar o ţiglă sau o bucată de ciment de la uscătorii. „În momentul în care nu s-a mai cultivat tutun, cei care stau aici în zonă au venit şi au început demolările, furând tot ce s-a putut. A avut exact aceeaşi soartă ca şi cea a CAP-urilor, dar şi a canalelor de irigaţii, de unde s-au furat toate dalele. Pe atunci eu eram viceprimar, am anunţat autorităţile, nu s-a sesizat nimeni, nu s-a stabilit prejudiciul, în principiu nu s-a făcut nimic. Aşa s-a desfiinţat uscătoria”, ne-a mai spus inginerul. Când s-au făcut uscătoriile, prin anii ’70, au fost construite pe terenurile mai multor localnici. După ce s-a renunţat la ele, aceştia au fost primii care au început distrugerile, de frică să nu le de-a drumul din nou şi să le ia pământurile.

„În Locusteni, povestea e diferită, aici nu au luat terenul decât de la un singur proprietar. După ce s-a dus uscătoria, omul şi-a luat terenul înapoi şi a avut grijă de ce a mai rămas pe aici, de asta sunt şi atâtea lacăte puse la porţi”, a mai afirmat Atitieniei. Terenul este al Rodicăi Iacob, care, după ce a lucrat în uscătorie timp de aproape 20 de ani, a ieşit la pensie. Îşi aminteşte cum comuniştii au venit şi i-au luat pământul pentru a face întreprinderea.

Era acolo când uscătoria s-a născut, a fost acolo şi când aceasta a funcţionat şi tot ea a rămas după moartea acesteia să-i pună lacătul pe porţi. La această uscătorie, pe lângă nişte capre care stau prin curte, nu mai sunt decât câteva găini care „păzesc” clădirile cât e ziulica de lungă.

DANEŢI

„Italianul, să-l ia dracu’, a distrus afacerea”

Mai întâi a murit cultura de tutun şi apoi au murit fabricile la doi-trei ani, spun sătenii care cultivau planta. O soluţie, care aparent era mai bună, erau camerele de uscat mobile ale unor privaţi. Acestea erau mult mai avantajoase pentru că aveau o producţie mai mare, dublă aproape, şi consumau la jumătate, faţă de cele obişnuite.

Localnicii spun că, ultima oară, uscătoriile mobile aparţineau unui italian, care le-a promis marea cu sarea şi apoi le-a tras ţeapă. În satele dimprejurul Daneţiului mai sunt oameni care cultivă şi dau tutunul celor care au camere mobile de uscare.

„Acum credem că nu se mai face mare lucru. Anul trecut, au avut 10 familii şi nu le-a dat preţul pe care l-au cerut şi nici nu l-au luat pe tot. Acum vreo doi ani de zile, era până în 10 lei kilogramul. Consumul de combustibil era foarte mare, instalaţia învechită şi nimeni nu a mai vrut să bage bani în aceste uscătorii. Italianul când a venit le-a pus crucea. Să-l ia dracu’, a distrus afacerea! Din 2004-2005 nu mai punem tutun”, spun sătenii.

Anul acesta, nu a mai cultivat nimeni, nici măcar o plantă. Cultura de tutun dispare încet, odată cu fabricile autohtone de ţigarete.