Astăzi se împlinesc 23 de ani de la victoria Stelei împotriva Barcelonei, care aducea Cupa Campionilor Europeni la Bucureşti. Nu vi se pare că sărbătorim obsesiv o mare reuşită doar pentru că nu am avut parte de una asemănătoare între timp?
Ieri, Barcelona se califica în finala Ligii Campionilor. Cu numai o zi înainte, Steaua se chinuia pe terenul din Buzău, unde reuşea să câştige cu 1-0, dar fără a lega cinci-şase pase consecutive în tot meciul.
Se bat cu pumnii în piept "Suntem singura echipă din România care a câştigat cea mai importantă competiţie intercluburi". Au spus-o, ani la rând, sportivii care s-au perindat pe la Steaua şi diversele personaje care au făcut performanţă din lojă, ca Becali, MM Stoica, Argăseală sau Viorel Păunescu.
Suporterii încep însă să tacă. Steaua nu mai are nimic în comun cu echipa din 1986. Antrenorul Lăcătuş începe să întineze imaginea jucătorului Lăcătuş, omul având în faţa ochilor primii oameni care îl contestă din tribună, în ultimii 25 de ani. Liderul Stelei pleacă la Al-Hilal, într-un campionat în care furtunile de nisip sunt mai dese decât meciurile spectaculoase.
Scoţienii de la Celtic nu se mai bat de mult cu pumnii în piept, chiar dacă au cucerit o Cupă a Campionilor, în 1967. Fanii, jucătorii sau conducătorii de la Real, Barcelona, Milan, Liverpool sau Machester au dreptul să o facă până le ies plămânii şi inimile din piept, deoarece au repetat performanţele peste ani şi reuşesc să îşi ţină suporteri aproape. Fără performanţe fotbalistice
În schimb, noi am recidivat doar cu finala din 89. În rest, secetă totală, poate cu excepţia sezonului 2005-2006, când Steaua şi Rapid jucau împreună un "sfert" de Cupă UEFA, iar prima păşea în semifinalele competiţiei.
În viaţă, deci şi în sport, amintirile sunt depre cei mai mediatizaţi. Aşadar, nu ajunge să fii doar bun. Ştim că Lăcătuş a tras cu sete în partea îngăduitoare (pentru noi) a transversalei de la Sevilla, ştim că Nadia a plutit printre paralele de la Montreal pentru perfecţiunea primului 10 al gimnasticii. Dar puţini ştim că, în 1952, la Helsinki, tiristul Iosif Sârbu devenea primul român campion olimpic. Sărbătoare pentru cine merită
Singurii care merită un eveniment festiv sunt jucătorii de atunci, de la Lăcătuş la Iordănescu şi Bumbescu şi de la Duckadam la Piţurcă şi Tudorel Stoica. Cum ar fi să se întâlnească toţi cei care au alcătuit Steaua 86 - antrenori, jucători sau medici - şi să o pună de o miuţă pe Ghencea. Ar fi o formă de a celebra mult mai potrivită decât să îi vedem pe Lovin, Toja, Semedo sau Nicoliţă ciocnind un pahar de şampanie pentru o performanţă cu care nu au nicio legătură.
Cei mai mulţi dintre voi ştiţi că, în urmă cu X ani, Steaua a luat Cupa Campionilor Europeni. Dar fiţi sinceri şi nu căutaţi pe Google: ştiţi ce român celebru a murit la 7 mai 2007?
Mai are rost să o sărbătorim pe Steaua pentru momentul Sevilla 1986?
Recomandările noastre
