Gospodinele din toate zonele ţării respectă cu stricteţe programul din Săptămâna Mare.

Ne primenim casele de Paşte, ne luăm haine noi, vopsim ouăle, facem friptură de miel, mergem la Slujba de Înviere şi ne salutăm cu „Hristos a Înviat!”. Aşa făceau şi bunicii noştri. Unele tradiţii s-au schimbat, altele s-au adaptat.

De exemplu, bunicii noştri nu aveau ouă multicolore, cu sidefuri şi scipici, iar mesele festive se rezumau la bucatele pascale. Ei nu pierdeau vremea citind sms-uri de felicitare luate de-a gata de pe site-uri de specialitate, dar aveau timp să stea de vorbă unii cu alţii.

Până în Joia Mare, gospodinele trebuie să încheie curăţenia generală de Paşte şi să se apuce de pregătirea bucatelor de sărbătoare. O regulă strictă, spun femeile trecute prin viaţă, este aceea că, până în Joia Mare, casa trebuie să strălucească de curăţenie. „Paştele e ceva special, pentru că e prima sărbătoare de primăvară. E un gest de purificare, în fond, să dai afară praful, să luminezi ferestrele, să cureţi toate resturile din trecut, pentru o viaţă nouă”, povesteşte Georgeta Ardereanu, o femeie din Timişoara.

În Joia Mare se coc prăjiturile şi se vopsesc ouăle

Tradiţia, spune Georgeta Ardereanu, cere ca în Joia Mare să se frământe şi să se coacă prăjiturile, şi, în aceeaşi zi, pe înserat, să se roşească ouăle. „Ce trebuie să ştie orice femeie de casă e că în Joia Mare se vopsesc ouăle. Seara, după ce venim de la biserică, unde s-au citit cele 12 Evanghelii. Aşa am învăţat şi eu de la bunica mea, şi ea de la generaţiile dinainte”, ne spune gospodina. Apropiată bisericii, nu a lipsit de la slujbe în Săptămâna Patimilor, dar a găsit timp să se ocupe şi de bucătărie.

Joi dimineaţa scoate făina din şpais, ouăle şi zahărul, ca să se încălzească la aceeaşi temperatură. După-amiaza, pleacă la biserică, nu înainte de pune drojdia la dospit în lapte dulce. Seara, când se întoarce, începe să frământe cozonacii. E muncă anevoioasă, nu contează numai reţeta - ouă, lapte, făină, drojdie, vanilie rom şi coji de portocală -, ci frământarea aluatului: trebuie forţă şi rezistenţă, coca se „munceşte” circa o oră, pentru că numai aşa aluatul va arăta, odată copt, pufos şi uşor ca un fulg.

Separat prepară umplutura pentru pasca tradiţională. „În Banat nu se concepe masă de Paşte fără pască cu brânză dulce. Folosesc aluat de cozonac pentru blat, iar ca să fie mai simplu de manevrat, coc pasca într-o formă rotundă de tort cu pereţi detaşabili. Forma o ung cu unt, apoi aşez blatul, de grosimea degetului mic de la mână. Deasupra vine umplutura: brânză proaspătă de vaci, amestecată cu zahar, coajă rasă de lămâie, zahăr vanilat, ouă, vreo două linguri de griş. Cine vrea poate pune şi stafide. Din aluat rulez două suluri subţiri, pe care le împletesc în două, şi le pun de jur împrejurul prăjiturii, pentru ca la copt să primească o formă frumoasă, iar deasupra, din aceeaşi împletitură se face o cruce”, ne mai spune doamna Ardereanu.

După ce încheie cozonacii şi pasca, se ocupă de vopsirea ouălor. Noroc cu găinile din ogradă, nu simte prea tare criza, aşa că vopseşte „cel puţin 50 de ouă”, din care multe le va da de pomană, răposaţilor, după Înviere. „Sub nicio formă vinerea nu se coace. Sâmbătă dimineaţă pun de ciorbă şi friptură”, spune gospodina.

Reţetă de la bunica unguroaică

Crescută în Timişoara împreună cu copii unguri şi nemţi, a deprins din familiile lor nu numai limba maternă, dar şi obiceiuri culinare de sărbători.

De aceea şi anul acesta pregăteşte pentru masa pascală şuncă fiartă: „De la bunica unguroaică, de la gospodinele unguroaice din vecini am luat acest obicei: şuncă fiartă cu ouă, de Paşte. E şi aici un schepsis: şunca nu se fierbe oricum, ci în zeamă de varză – la trei litri de apă se pune şi un sfert de litru de zeamă – cu foi de dafin. Iar ouăle, cele cu care se va mânca această şuncă fiartă, se fierb odată cu ea, ca să prindă acel gust special de afumătură aromată”, explică ea.

Cuptorul din curte e plin

Livia Negruţiu trăieşte într-un sat din judeţul Mureş, are 75 de ani şi, de o săptămână, tot deretică prin casă. S-au oferit copiii de la oraş să-i aducă o femeie care să o ajute, dar nici nu concepe aşa ceva. Cum să-i facă alta treaba ei de femeie gospodină şi creştină?

De Paşte, îşi aşteaptă la masă cei patru băieţi, cu familiile lor, 18 guri de hrănit în total. Ca în fiecare an, face ciorbă şi tocăniţă de miel, drob, cozonaci, pască şi vopseşte ouă roşii. De când se ştie, de Paşte, cuptorul din curte e plin: cozonaci, prescuri de dus la biserică, pâine şi pască, împodobită pe margini cu aluat împletit şi cu o cruce pe mijloc.

După ce introduce pasca în cuptor femeia face semnul crucii cu lopata şi rosteşte ce a învăţat de la mama şi bunica ei: „Cruce-n casă/Cruce-n piatră/Dumnezeu cu noi la masă/Maica Precista la fereastră”. De mic copil, a avut haine noi de Paşti. „Am fost opt fraţi acasă şi în fiecare an mama ne făcea la toţi haine noi. Se apuca încă din iarnă, ne făcea cămăşi cu gard de mătase la gât, lega cănaci şi cosea mărgele”, îşi aminteşte ea.

MODERNITĂŢI

Drumul spre biserică, o promenadă mondenă

Dr. Doina Işfănoni, cercetător etnolog şi director ştiinţific la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” a observat că după anii ‘90 sărbătoarea pascală a cunoscut două atribute noi: demenţa gastronomică şi asumarea religioasă, dar cu manifestare grotescă. „Mesele din duminica de Paşte nu au doar bucatele tradiţionale: miel, ou, cozonac, pască, vin, ci sunt pline cu de toate, parcă sunt pregătite pentru zeci de oameni care înghit precum şarpele nesătul”, arată etnologul.

În privinţa asumării religioase a acestei sărbători, specialista spune că este un aspect pozitiv atâta timp cât nu dă în grotesc. „Observăm puhoaie care merg spre biserică, de Înviere. Însă pentru mulţi e doar o promenadă mondenă, care dă în hilar când vezi cum vin maşini scumpe din care coboară cucoane”, spune Işfănoni.

Există multe zone în România unde sărbătoarea de Paşte este asumată în mod civilizat. Etnologul Doina Işfănoni numeşte o parte din ele: Bucovina, unele sate din Maramureş, Gorj, Valea Mure şului, Olt - locuri unde se păstrea ză cu încăpăţânare tradiţia. În Bucovina, de Înviere, fetele spală limba clopotului cu o apă cu care se spală pe faţă a doua zi dimineaţa; în Câmpulung Muscel credincioşii se aşază în cerc în curtea bisericii, cu coşuri pascale care sunt sfinţite; în Sibiu se împodobeşte un pom cu ouă roşi, iar la Călăraşi se aduc la slujba de Înviere cocoşi albi pe care îi binecu vin tează preotul.

PRIGOANĂ

Planul comunist avea deadline de Paşte

În perioada comunistă se sărbătorea discret şi fără fast. Ziarele relatau poveşti comuniste, televiziunea era mută, copiii mergeau la şcoală, oamenii mari la serviciu. Fără vacanţă, fără concediu. Doina Işfănoni îşi aminteşte că, studentă la Arte fiind, se organizau, reuniuni cu prezenţă obligatorie în sâmbăta de dinaintea Învierii, de la care nu aveai voie să pleci decât după ora 24.00. Cât să nu ajungi la biserică. Doamna Elena, angajată pe atunci la IOR îşi aminteşte că în câţiva ani s-a întâmplat ca exact în prejma sărbătorii de Paşte să se inventeze un plan care aducea angajaţii la muncă duminica.

Cea mai tristă sărbătoare pe care şi-o aminteşte este când nu a mai prins ouă şi nici miel: „Aşa că în duminica de Paşti m-am dus la piaţă, am găsit o căpăţână de oaie, am fiert-o, i-am făcut un sos de hrean şi am mâncat-o aşa. De atunci în familia mea se mănâncă căpăţână de oaie cu hrean”.