Se știe că medici au salarii mici, dar e coadă la admiterea la Medicină. Destui doctori pleacă „afară”, dar mult mai mulți rămân aici. Unde trăiesc, mulți din ei, din șpagă. Pardon, „plata informală” primită pe șestache. Până și frizerul își ia bacșișul pe față. Și are și el halat alb Dar el nu sunt funcționari publici!
Șpaga la doctor a fost pusă din nou la colț, săptămâna aceasta, de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cumva chioară, dacă nu cumva oarbă, la hotărârea anterioară a Curții Constituționale care dădea medicului statut de „funcționar public special”, deci cumva ferit de biciul legii penale privind plata informală pentru servicii medicale la stat, ICCJ a trimis, cu un șut bine plasat, doctorul înapoi cu 30 de ani. Anume, că nu contează. Câtă vreme ești angajat al Ministerului Sănătății, ești funcționar public. Și dacă ești funcționar public, în asentimentul legii, n-ai voie să primești foloase necuvenite. Punct. Căci, dacă primești, accepți, sau nu refuzi - una sau mai multe dintre ele, faci pușcărie. Scurt. Mulțimea tuturor celor care-au fost vreodată persecutați de vreun chirurg hapsân a țipat de fericire. Puțimea celor care deplâng sărăcia ilustră, intelectuală chiar, a personalului sanitar a suspinat, încă o dată dezolată. Ce-i drept, la câte palme și pumni în gură și-a luat Sănătatea în ultimul sfert de secol ce mai contează un șut în vintre?
Cât de săraci sunt medicii din România?
Doctorii, în România, sunt plătiți prost. Nu prost, foarte prost. Groaznic, jignibil de prost. Ce-i drept, nu mai prost ca alți co-naționali. Doar că, spre deosebire de ei, medicii au aura că-și rotunjesc veniturile cu o mână de Midas din mulsul oițelor de salon. Oițele, ți-o va spune oricine, nu trebuie persuadate. De frica morții, de spaima bolii își scapă oricum udul în plic. Și-apoi se scapă plicul în foaia de observație, sau pe sub dânsa, se dă direct în buzunar sau se palmează strategic. Toți o fac cu frică, o frică senzuală, o frică pătimașă, o spaimă șamanică, anume că, dacă nu-l îmblânzești pe drac, odată îți joacă o festă și de nu te mai scoli. Sau îți uită doctorul vreun tampon prin maț de te scremi după aia de zgârcit ce-ai fost. Sau te uită. Cu totul. Adică ignoră pe de-a întregul că exiști. Astfel de povești nu sunt invenții. Sunt adevărate, să ridice mâna sus cine nu știe un doctor nenorocit, un măcelar, un jepcar, un ciubucar, un pomanagiu, un negustor care și-a uitat de mult jurământul sau se udă pe el de jurământ. Uită-te la ei cum își plâng sărăcia din mașinile lor frumoasele, de la Congresele lor unde diverși sponsori le fac cu ochiul, privește-i cum, cu obrazul fin și mâini trandafirii, mai ales pe Staroștii de grup, suspină la decăderea lumii. Da, adevărul e că majoritatea s-au făcut oameni din muncă la negru. Ăia care s-au făcut. Unii mai oameni decât alții.
Nicio lege nu va curma șpăgile medicilor
Un medic la stat care-și valorifică „paturile” corect mai pune pe lângă cinzeaca de la Minister între 1000 și 3000 de Euro pe lună. Peșin. Asta dacă e isteț. Dacă nu e isteț îl mai vezi printr-un ziar că se indignează că „el nu ia”. Tot ce se poate, dar toți medicii știu medicii care iau. Știu și cât iau. Știu și cum iau. Și mai știu ceva ce ICCJ nu știe. Că legile n-o să sperie medicii niciodată. Nici pe ei nici pe oamenii care le pun plicul pe masă. E cunoscut de când cu prohibiția la alcool din Statele Unite. „Nu ne dați de băut? Nici o problemă, facem rost pe ascuns”. La fel și cu plățile informale. Ce nu înțelege statul român este că dacă ține musai să aibă doctori infractori, șpăgari, nenorociți, deposedați de sentimente și puși doar pe jumulit pacientul cu asta o să se aleagă.
Doctor fiind, te ia și râsul când îi vezi pe gușații din Guvern cum își dau aere cu politici sociale, cu responsabilitate și solidaritate, cu să-i ajutăm pe sărmani, să facem, să dregem, să construim spitale, să înălțăm patria. Nici unul dintre oamenii ăia n-au avut vreodată de ținut o viață în mână, cel mult au ținut un tabel Excel despre câți tâmpiți trăiesc la limita sărăciei. Pe care-o privesc de la adăpostul limuzinei când trec cu girofarul prin Moldova.
De ce e necesară fiscalizarea șpăgii
Fapt este că Statul român nu va suplimenta niciodată bugetul Sănătății atât cât cere, peltic, Colegiul Medicilor din România. Pot să se laude, pot să promită, pot să mai dea o sută de lei la salariu. Tot cocina aia o să rămână. Singurul mod prin care plata informală din sistem se va diminua, sau va putea fi valorificată, este dacă devine legală. Dacă se fiscalizează. Decizia ICCJ nu face decât să împingă și mai mulți oameni fie în privat, fie în străinătate. Or la muncă or la tratament. Și, în timp ce burtoșii din Parlament se vor mângâia pe osânză că Legile funcționează, spitalele se vor goli.
Ai să plângi o săptămână după un pediatru, după un radiolog, după un chirurg mai acătări, o să vină indienii și pakistanezii peste noi și, uite așa, se vor conversa țăranii cu dubioși vorbitori de limbă română, unic diferiți de băștinași prin aceea că, poate, vor avea mai puțină rutină și rigoare în manevratul șpăgii. Medicina nu va mai avea parte de un Carol Davila, ci de un Nastratin Hogea pe post de vraci. Imperturbabilă, sănătatea de Stat va sucomba propriei imbecilități cu pretenție de morală, unde lupul va fi paznic etic la stână, pe buza aceleiași economii paralele. Asta dacă nu cumva, fie și lipsiți de inspirație, dar măcar mânate de pragmatism, autoritățile nu vor admite că n-au cum să lupte cu stihia plății informale și o vor manevra spre lumină, acolo unde e un pic altfel decât în sălbăticie.
Recomandările noastre
